duminică, 28 iunie 2015

Sfinții Petru și Paul, apostoli [29.06.2015]

Sfântul Petru și sfântul Paul
de Bartolomeo Manfredi.
Metropolitan Museum of Art, New-York.

“O singură zi a pătimirii pentru cei doi apostoli; dar cei doi erau una; da, chiar dacă au suferit în zile diferite, erau una. Primul a fost Petru, l-a urmat apoi Paul. Celebrăm ziua de sărbătoare a celor doi apostoli, consacrată pentru noi prin sângele lor. Să le preţuim credinţa, viaţa, ostenelile, mărturiile, predicile” (Augustin, Discursuri, PL 38, 1358).

Martiriul celor doi mari apostoli, la Roma, a fost dintotdeauna amintit cu veneraţie de creştinii din lumea întreagă. Deja în anul 200, preotul roman Caius îi scria unui prieten: “Eu pot să-ţi arăt trofeele apostolilor. Dacă ai vrea cu adevărat să mergi la Vatican sau pe via Ostia, vei găsi trofeele celor care au fondat Biserica”
(Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, II, 25, 5-7). Săpăturile efectuate sub bazilica vaticană au confirmat existenţa trofeului lui Petru.

Pentru cunoaşterea apostolului Paul, să se consulte ziua de 25 ianuarie. Aici, prezentăm numai figura lui Petru.

Chemarea

Petru, născut la Betsaida Galileii, fiul lui Ioan sau Iona, fratele lui Andrei, căsătorit, locuia la Cafarnaum când l-a cunoscut pe Învăţătorul. În evanghelii, nu a fost niciodată precizat numele soţiei sau al fiilor, dar este pomenită soacra, vindecată în mod miraculos de Isus.

Petru şi Andrei au pus pe picioare, împreună cu Iacob şi Ioan, ceea ce astăzi am numi o mică, dar eficientă industrie de pescuit. Săpături recente la Cafarnaum au adus la lumină ceea ce ar fi fost casa lui Petru. E foarte mare, aproape de lac şi, ca şi sinagoga, este situată în afara aglomeraţiei de cocioabe care formau oraşul. Semne că familia lui Petru o ducea destul de bine din punct de vedere economic.

În prima sa întâlnire cu Isus, au putut fi auzite cuvintele: “Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; te vei numi Chefa, adică Petru” (In 1,42). A-i da un nume nou însemna a-i indica misiunea pentru care a fost destinat.

Nu ştim ce a înţeles atunci cel interesat. Desigur, acea întâlnire a confirmat ceea ce îi spusese fratele: “L-am aflat pe Mesia!” (In 1,41) Amândoi s-au întors la pescuit, deoarece era necesar să ducă mai departe afacerea familiei, dar imediat ce era posibil, se întorceau să-l audă pe Învăţătorul.

Urmarea

Într-o zi, în timp ce Petru şi Andrei erau pe lac, întinzându-şi plasele împreună cu tatăl lor şi cu fiii lui Zebedeu, după o noapte de inutilă osteneală, li s-a prezentat Isus, a urcat în barca lui Petru şi a început să înveţe poporul ce se adunase de-a lungul ţărmului. Când a terminat, i-a invitat să-şi arunce plasele chiar acolo, aproape de plajă. “Ce absurd!”, trebuie să fi gândit cei prezenţi. Petru, în schimb, a spus: “Învăţătorule, am trudit o noapte întreagă şi nu am prins aproape nimic; dar la cuvântul tău, voi arunca plasele” (Lc 5,5). Şi pescuitul a fost minunat.

Petru, în loc să fie impresionat de marele noroc pe care l-au avut în mâini, l-a privit pe Isus şi, conştient de nevrednicia sa, s-a aruncat la picioare şi i-a zis: “Îndepărtează-te de la mine, Doamne, pentru că sunt un om păcătos” (Lc 5,8). Şi răspunsul a fost şi mai imprevizibil decât pescuitul: “Nu te teme; de acum vei fi pescar de oameni”. Evanghelistul notează că Petru şi Andrei, “trăgându-şi bărcile la mal, au lăsat totul şi l-au urmat” (Lc 5,11).

Destinul lor era de acum înainte legat pentru totdeauna de acela al lui Isus, împărţind cu el bucuriile şi ostenelile, dar, înainte de toate, trăind ca şi el şi descoperind orizonturi inimaginabile până atunci. Când, mai târziu, Învăţătorul, după o noapte de rugăciune, i-a ales pe cei doisprezece, Petru a fost primul pe listă şi va rămâne aşa pe toate listele Noului Testament.

El a ştiut să corespundă iubirii deosebite a lui Isus cu o credinţă sinceră. După discursul despre “pâinea vieţii”, în timp ce toţi se îndepărtau şi Învăţătorul i-a întrebat pe apostoli dacă şi ei vor să plece, Petru a răspuns: “Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice; noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (In 6,68-69).

Cu o altă ocazie, la întrebarea lui Isus ce cred ei despre dânsul, Petru a răspuns: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Şi Isus i-a spus: “Şi tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica mea! Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor!“ (cf. Mt 16,13-20).

Când mama fiilor lui Zebedeu i-a cerut pentru fiii săi primele locuri în împărăţia mesianică, ceilalţi apostoli nu şi-au ascuns iritarea; aici, însă, cu toţii au acceptat cuvintele lui Isus care recunoştea în Petru persoana destinată de Tatăl pentru împlinirea unei misiuni speciale.

Petru, împreună cu Iacob şi Ioan, făcea parte din grupul celor intimi, pe care Învăţătorul i-a voit părtaşi la evenimente extraordinare cum au fost învierea fiicei lui Iair, schimbarea la faţă, rugăciunea din Grădina Măslinilor.

Slăbiciunile lui Petru

În special, sfântul Marcu, evanghelistul său, nu ascunde slăbiciunile lui Petru. În evenimentul schimbării la faţă, el a avut această intervenţie: “Învăţătorule, ce bine ne este nouă aici; să facem trei corturi, unul pentru tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie” (Mc 9,5), şi evanghelistul, făcându-se ecoul desigur al unui comentariu al Învăţătorului său, a adăugat plin de subtilitate că Petru nu ştia ce spune...

Coborând de pe munte, Isus le-a anunţat iminenta sa pătimire şi moarte. Învăţătorul trebuie să moară? “Absurd!”, s-a gândit Petru, şi i-a spus-o deschis. Dojana lui Isus a fost dură, dar Petru a acceptat-o. Nu înţelegea, dar ştia că el se află în faţa Adevărului.

Pe de altă parte, tocmai aşa era el. Avea o încredere în Isus, încât putea să-i spună tot ceea ce avea în minte, fără să se gândească de două ori. Din cauza aceasta, a mai făcut o gafă în timpul spălării picioarelor, la ultima cină. Cum putea permite ca Învăţătorul său să se aplece, ca un sclav, pentru a-i spăla picioarele, lui, un păcătos aşa de mizerabil? S-a opus cu hotărâre, dar la fel a fost şi răspunsul: “Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine” (In 13,8). Ca şi cum i-ar fi spus: “Poţi să pleci!” Şi Petru s-a arătat atunci dispus să se lase spălat nu numai pe picioare, dar şi pe mâini şi pe cap.

Când Isus i-a anunţat apoi că, în acea noapte, cu toţii îl vor abandona, Petru a protestat, spunând că ar fi dispus mai degrabă să moară pentru el decât să o ia la fugă. Cuvinte sincere, care însă nu ţineau cont de slăbiciunea umană. Atunci, Isus, cu infinită delicateţe, după ce i-a profeţit tripla renegare, l-a asigurat că Dumnezeu nu-l va abandona, şi el, după ce se va întoarce, va trebui să-i întărească în credinţă pe fraţii săi.

În acea noapte, lucrurile s-au precipitat şi Petru a avut cea mai grea experienţă din viaţa sa. În Grădina Măslinilor, nu a reuşit să vegheze şi să se roage alături de Învăţătorul său; s-a trezit la sosirea gărzilor, a voit să-l apere cu sabia şi atunci a greşit din nou. Lipsit de acum de orice energie umană, nu a mai putut face altceva decât să fugă.

Împreună cu Ioan, a avut curajul să intre în palatul marelui preot, unde Sinedriul îl judeca pe Isus, şi, de asemenea, în acel loc, a făcut ceea ce nu ar fi voit să facă vreodată: în faţa unei portărese şi înaintea gărzilor, care se încălzeau la focul aprins în mijlocul curţii, de trei ori a negat că-l cunoaşte pe Isus.

Tocmai în acel moment, Isus traversa curtea legat în lanţuri şi l-a privit pe Petru. Apostolul a înţeles că nu era gata pentru martiriu şi a fugit din acel loc. Evanghelistul notează că a plâns amar, dar nu a disperat, asemenea lui Iuda. Conştient de acum înainte de nimicnicia sa, nu a mai avut curajul să se expună, alături de Maria şi Ioan, la picioarele crucii, dar l-a însoţit în pătimirea sa din cenacol, împreună cu ceilalţi apostoli care, speriaţi ca şi el, se închiseseră acolo.

Când femeile le-au adus prima veste despre înviere, Petru şi Ioan au alergat la mormânt şi au constatat că cele spuse erau adevărate. După aceea, Cel Înviat le-a apărut de mai multe ori apostolilor, dar înainte de a apărea înaintea tuturor, i-a apărut mai întâi lui Petru, conform mărturiei lui Luca (Lc 24,34) şi a lui Paul (1Cor 15,5).

Ca să nu mai rămână în inima lui Petru, nici o umbră şi între discipoli să nu mai apară nici un dubiu cu privire la dreptul lui Petru de a conduce Biserica, Cel Înviat, conform Evangheliei după Ioan, a voit să-l confirme în faţa celorlalţi apostoli pentru misiunea pe care i-a încredinţat-o şi, la tripla declaraţie de iubire, i-a repetat de trei ori: “Paşte miei mei, paşte oile mele” (cf. In 21).

În ultimul dialog pe care Isus l-a avut cu Petru i-a anunţat martiriul. De acum înainte, după ce a învăţat să renunţe la el însuşi, şi întărit cu Duhul Domnului său, putea să zidească Biserica – locuinţa în care Cel Înviat avea să locuiască până la sfârşitul lumii – şi să dea mărturie pentru propria credinţă cu sângele său.

Petru la muncă

Încă mai înainte de solemna coborâre a Duhului Sfânt, privind în jur, Petru a observat că colegiul apostolic nu mai era complet, aşa cum stabilise Învăţătorul, şi, adunând comunitatea, l-a ales pe Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul.

În ziua de Rusalii, a luat cuvântul şi a explicat poporului din Ierusalim şi celor veniţi de pretutindeni ce s-a petrecut în istoria mântuirii. Astfel, s-a născut prima comunitate creştină.

La poarta templului, a împlinit minunea vindecării unui olog, trezind entuziasmul în mijlocul oamenilor şi preocupare pentru sinedriu. Dus de mai multe ori în închisoare şi apoi eliberat, a afirmat cu claritate că el trebuia să asculte de Dumnezeu, şi nu de oameni. În interiorul comunităţii creştine, Anania şi Safira au căzut morţi la picioarele sale, pentru că au minţit, şi Simon Magul, care voia să cumpere cu bani puterea de a face minuni, a trebuit să înghită cuvinte deosebit de dure.

Predica sa s-a desfăşurat şi în afara Ierusalimului: la Iafa, unde a înviat-o pe Tabita, spre bucuria comunităţii locului; la Cezareea, unde pentru prima oară a admis în Biserică o familie întreagă ce nu aparţinea poporului ales, aceea a centurionului Corneliu, fără să ceară ca ei să se supună practicii legii mozaice. O decizie revoluţionară pentru mentalitatea iudeo-creştină, care a continuat câţiva ani să-i agite încă pe creştini până la a provoca aşa-numitul prim Conciliu al Bisericii, unde Petru a confirmat această linie.

În Conciliu, de fapt, “după o lungă discuţie, Petru s-a ridicat” şi a spus ceea ce gândea: “De ce-l ispitiţi acum pe Dumnezeu, punând pe umerii discipolilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut duce? Noi credem că suntem mântuiţi în acelaşi fel ca şi ei, prin harul Domnului Isus” (Fap 15,10-11).

Această învăţătură a lui Petru va fi calul de bătaie al lui Paul pentru apărarea libertăţii evanghelice a convertiţilor de la păgânism. Când lipsa de înţelegere a iudaizanţilor faţă de ceilalţi creştini era pe punctul de a crea dezbinare în comunitatea din Antiohia, Petru, aflându-se în acel oraş împreună cu Barnaba, pentru a nu alimenta polemica, se abţinea de la frecventarea caselor păgânilor convertiţi. Paul îl atenţionează asupra urmărilor nefaste pe care acest comportament l-ar fi produs: prin poziţia sa de primul între apostoli, mulţi ar fi profitat de exemplul său pentru a nega ceea ce s-a afirmat cu atâta claritate în adunarea de la Ierusalim. Şi Petru a primit cu umilinţă corecţia fraternă.

În anul 44, Irod Antipa l-a ucis pe Iacob cel Mare şi l-a închis pe Petru. Persecuţia devenise foarte primejdioasă. Comunitatea s-a adunat în rugăciune pentru a cere de la Dumnezeu eliberarea lui Petru, şi când acesta, ieşit în mod miraculos din celulă, a bătut la uşă, comunitatea nu putea crede. Deci viaţa la Ierusalim devenise riscantă şi Petru s-a dus la Antiohia şi apoi la Roma.

Nu ştim câţi ani a rămas în capitala imperiului. Dar ştim că a rămas până la moarte. L-a avut acolo ca ajutor în ministerul său pe evanghelistul Marcu, numit de cei vechi “interpretul său”, despre care se spune că a adunat în evanghelia sa catehezele petrine. Două scrisori, intrate în corpul Bibliei, poartă numele lui Petru, dar, conform criticilor, ar fi vorba, urmând uzanţele destul de frecvente ale timpului, de o atribuire de onoare principelui apostolilor, fie pentru că au fost scrise în ambientul comunităţii creştine din Roma, fie pentru că reflectă învăţătura petrină. Se pare că Scrisoarea întâi a lui Petru a fost scrisă între anii 70 şi 80 d.C. de un oarecare Sila sau Silvan, despre care se vorbeşte în Faptele Apostolilor; în timp ce autorul celei de-a doua scrisori ar putea fi un creştin din Roma de pe la anul 100-110, al cărui nume însă nu-l cunoaştem.

Un autor spaniol contemporan
(R. Aguirre Monasterio, Pedro en la Iglesia primitiva, Editorial Verbo Divino, Estella [Navarra] 1991, p. 15) rezumă astfel diferitele imagini ale lui Petru din Noul Testament: “El este discipolul lui Isus, primul dintre cei chemaţi (tradiţia sinoptică), primul în lista celor doisprezece şi purtătorul lor de cuvânt, piatră a Bisericii (Matei). Slab şi păcătos, reprezintă incapacitatea discipolului în a-l înţelege şi a-l urma pe Isus pe calea crucii. Este exemplul de convertire. Este apostol şi misionar (Paul, Faptele Apostolilor), martor al învierii (kerigma primară), martor şi martir (1Pt; In 21), împreună prezbiter (1Pt), cel care primeşte, transmite şi interpretează în manieră ortodoxă revelaţia (2Pt)”.

Martirizat, probabil în anul 64, în timpul persecuţiei lui Nero, Petru a fost înmormântat cu cinste în cimitirul de pe colina vaticană, unde, mai târziu, împăratul Constantin a construit o bazilică, renovată de mai multe ori, până s-a ajuns la actuala structură monumentală.

Măreţia lui Petru nu depinde numai de măreţia monumentelor, ci de generozitatea sa şi de fidelitatea sa faţă de Domnul. Şi astăzi răsună ca un testament aceste cuvinte care, dacă din punct de vedere material nu au ieşit din pana sa, par să ţâşnească din inima sa: “Deoarece, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţat sufletele în vederea unei dragoste fraterne fără ipocrizie, iubiţi-vă mereu unii pe alţii cu inimi curate, pentru că aţi fost renăscuţi nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci nepieritoare, prin cuvântul viu şi veşnic al lui Dumnezeu” (1Pt 1,22-23).
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu