† Duminica a 10-a de peste an (B): „Ieşiți din fire...” (omilie)

„Ieșiți din fire...”

Prima lectură: Gen 3,9-15

Cuvântul. După ce Adam a mâncat din pom, Domnul Dumnezeu l-a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Am auzit glasul tău în grădină şi mi-a fost frică, pentru că sunt gol”… Domnul Dumnezeu i-a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut aceasta, blestemat să fii… Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul”.

Contextul. Înainte ca omul să comită păcatul, Dumnezeu era prietenul și confidentul; acum este prezentat ca un judecător, care coboară în paradisul pământesc pentru a institui un proces împotriva lui. În povestire se aude acum groaznica distonanță: omul devine străin pentru Dumnezeu, pentru sine, pentru alte creaturi; cauza este constituită de neascultarea de porunca Celui Preaînalt.

Reflecţie. Noi nu ne putem simți complet realizați în timpul vieții noastre pământești: goliciunea noastră în fața lui Dumnezeu este evidentă și neeliminabilă. Însă ea constituie și măreția noastră de vreme ce Creatorul a promis că o va acoperi cu milostivirea sa și o va înlocui în împărăția sa cu o bogăție incomparabilă. Când ne compotrăm ca niște persoane drepte și inteligente, acceptăm în pace limitele care aparține de natura noastră și trăim în speranța unui „advent” glorios. Când mândria prinde rădăcini ne neliniștim pentru goliciune noastră, nu o acceptăm, ne ridicăm împotriva lui Dumnezeu și căutăm învelitori false alternative. Să ne întrebăm: cu care rezultat? Amara istorie a părinților noștri ar suna ca prețios avertisment.

A doua lectură: 2Cor 4,13-5,1

Cuvântul. Fraţilor, având acelaşi duh al credinţei, după cum este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit”, credem şi noi şi de aceea vorbim… Ştim că dacă locuinţa pământească, cortul nostru, se desface, avem o locuinţă de la Dumnezeu, o locuinţă nefăcută de mână de om, veşnică, în ceruri.

Contextul. Paul, după ce a descris nepotrivirea existentă dintre limitele umane ale vestitorilor evangheliei și roadele spirituale pe care le culeg, prezintă alte elemente tipice ale misiunii apostolice. Ea este susținută de credința în Cristos cel înviat, se orientează spre dăruirea interioară spre alții, fiind pregustată de certitudinea gloriei, care intuiește dificultățile prezente. Apostolul de la aceste caracteristici și motivații trage concluzia că anuțul evangheliei trebuie să aibă forță și perseverență și a nu se descuraja orice ar fi.

Reflecţie. Credința ne asigură că Dumnezeu, în timp ce acest trup muritor se destramă zi de zi, ne pregătește o locuință veșnică în ceruri. Noi însă pentru ca proiectul divin să se poată realiza, trebuie să permitem Domnului să ne golească progresiv de omul vechi, până la a rămâne gol; numai astfel putem să îmbrăcăm omul cel nou. Dumnezeu desfășoară munca care trebuie realizată cu maximă seriozitate și cu angajanent; pentru aceasta încearcă să abată din noi toate falsele structuri; de exemplu: o respectare exclusiv farizaică; o încercare de reputație, dincolo de care nu există valori autentice. Adesea Dumnezeu doboară și noi reconstruim imedeat pentru ca să nu apară adevărata noastă nuditate. Și dacă ne-am lăsa învinși și am lăsa să facă Dumnezeu toate?

Evanghelia: Mc 3,20-35

Cuvântul. În acel timp a venit în casă şi mulţimea s-a adunat din nou, încât nu mai puteau nici să mănânce pâine. Când au auzit ai săi, au venit să pună mâna pe el, căci spuneau că şi-a ieşit din fire. Iar cărturarii care coborâseră din Ierusalim spuneau: „Este posedat de Beelzebul!” şi: „Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli”… [Isus] a spus: „Iată mama mea şi fraţii mei! Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă”.

Contextul. Unele dintre rudele lui Isus nu reușesc să înțeleagă cum unul din familia lor pot fii atât de interesați de interesele lui Dumnezeu neglijând cele mai elementare necesități până să mănânce; încercând prin acesta de a-l purta pe Isus acasă preocopându-se de bunul nume al familiei sale. Un alt grup de rude vin să găsească pe Isus cu alte intenţii foarte diferite. Domnul se folosește pentru a sublinia rudenia cu el – nu este atât de mult şi singur un fapt anagrafic – însă o cucerire posibilă pentru aceea care se lasă conduși de voința lui Dumnezeu.

Reflecţie. Toți sfinții autentici sunt judecați, măcar de câteva categorii de persoane, bărbați și femei „ieșiți din fire”. Lucru uşor de înţeles, dacă gândește că unul care se încredințează complet acțiunii Duhului Sfânt vine apucat și scos din fire, spre a scruta viitorul care este imposibil pentru oameni normali. Poate noi suntem foarte echilibrați, foarte prudenți, pentru a parcurge riscul de a fi judecați „ieșiți din” normă; în alte cuvinte, pentru a fi sfânt. Problema este că dacă o vom face pe bună dreptate la vedere, riscăm să ne excludem din familia lui Isus; să închidem porțile Duhului și să comitem unicul păcat care nu va fi iertat niciodată. Să cerem Domnului să ne dea forța de a fi mai puțin prudeți și mai mult nebuni pentru împărăția sa.

(pr. Nadro Masetti, Guidati dall parola, III, Edizioni Messaggro Padova, Padova 1996, p. 56-58; trad. pr. Isidor Chinez).