Dumnezeu există, eu l-am întâlnit... [1]

 

„Convertiţii sunt incomozi”, spune Bernanos.

Din acest motiv şi din altele am amânat multă vreme să scriu această carte. Este, într-adevăr, greu să vorbeşti despre convertirea ta fără să vorbeşti despre tine şi încă şi mai greu să vorbeşti despre tine fără să cazi în complezenţă sau în ceea ce înaintaşii noştri numeau într-un mod foarte nimerit „ironie”, manieră abilă de a induce în eroare judecata altora atribuindu-ţi mai multe defecte decât ai în realitate. Şi aceasta încă ar fi fără importanţă dacă mărturia n-ar fi legată de martor, susţinându-se reciproc, astfel încât şi mărturie, şi martor înfruntă riscul de a fi recuzaţi împreună.

 

Şi totuşi, am sfârşit prin a mă convinge că un martor, chiar şi nedemn, care ajunge să ştie adevărul necesar într-un proces, trebuie să-l spună, sperând ca acest adevăr să câştige prin propria sa valoare o audienţă pe care el n-o poate aştepta de la semeni.

 

Or, se întâmplă ca eu să ştiu, printr-un noroc extraordinar, adevărul asupra celei mai disputate dintre cauze şi asupra celui mai vechi dintre procese: Dumnezeu există. Eu l-am întâlnit.

 

L-am întâlnit pe neaşteptate – aş spune: prin hazard, dacă hazardul ar face parte din acest gen de aventură –, cu uimirea trecătorului care, la capătul unei străzi din Paris, ar descoperi în locul pieţei ori intersecţiei familiare o mare, îmbrăţişând partea de jos a caselor şi întinzându-se la nesfârşit înaintea lui.

 

A fost un moment de stupoare care durează încă. Nu m-am obişnuit niciodată cu existenţa lui Dumnezeu.

Întrând la ora şaptesprezece şi zece într-o capelă din Cartierul Latin în căutarea unui prieten, am ieşit de acolo la ora şaptesprezece şi cincisprezece însoţit de o prietenie nepământească.

 

Întrând acolo sceptic şi ateu de extremă stângă, ceea ce înseamnă mai mult decât sceptic şi mai mult decât ateu, indiferent şi preocupat de cu totul altceva decât de un Dumnezeu pe care nu mă mai gândeam nici măcar să-l neg, atât de mult timp mi se părea a fi trecut de când se încheiase bilanţul câştigurilor şi pierderilor neliniştii şi ignoranţei omeneşti, am ieşit cu câteva minute mai târziu: „creştin şi apostolic”, dus, ridicat, luat din nou şi rostogolit de valul unei bucurii inepuizabile.

 

Aveam douăzeci de ani în momentul intrării, în momentul ieşirii eram un copil pregătit pentru botez, care privea în jurul lui, cu ochii larg deschişi, un cer locuit, un oraş care nu se ştia suspendat în văzduh, nişte fiinţe în plin soare care păreau să meargă prin întuneric, fără să întrevadă imensa destrămare care avea să se producă în ţesătura lumii. Sentimentele mele, peisajele mele interioare, construcţiile intelectuale în care deja mă instalasem comod nu mai existau; obiceiurile mele înseşi dispăruseră şi gusturile mele se schimbaseră.

 

Nu ascund faptul că o convertire de acest fel, petrecută pe neaşteptate, poate să aibă ceva şocant şi chiar inacceptabil pentru spiritele contemporane, care preferă căile raţionale unor „coups de foudre” mistice şi care apreciază din ce în ce mai puţin intervenţiile destinului în viaţa cotidiană. Şi totuşi, oricât de dornic sunt să mă pun de acord cu spiritul timpului meu, nu pot să identific reperele unei elaborări lente acolo unde a fost o schimbare bruscă: nu pot să fac cunoscute motivele psihologice, imediate sau îndepărtate, ale schimbării, pentru că aceste motive nu există; îmi este imposibil să descriu calea care m-a condus la credinţă, pentru că eu mă găseam pe cu totul alt drum şi mă gândeam la cu totul altceva atunci când am căzut într-un fel de capcană: această carte nu povesteşte cum am ajuns la creştinism, ci cum n-am mai făcut un pas atunci când am ajuns la el. Nu este vorba deci de relatarea unei evoluţii intelectuale, ci de consemnarea unui eveniment neaşteptat, ceva ca procesul verbal al unui accident. Dacă mi se pare necesar să mă refer pe larg la copilăria mea, nu o fac, cum s-ar putea crede, pentru a pune în evidenţă anumite antecedente, ci tocmai pentru ca să fie bine stabilit că nimic nu m-a pregătit în vederea a ceea ce mi s-a întâmplat: graţia divină are actele sale gratuite. Şi dacă renunţ, adeseori, să vorbesc la persoana întâi este pentru că mi-e clar, aşa cum aş vrea să vă fie şi dumneavoastră, că n-am jucat nici un rol în propria mea convertire.

(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).