…
Din ceea ce am scris până acum sper că reiese că nimic nu mă predispunea
la religie, în afară de faptul că nu aveam nici o religie. Dacă părinţii mei,
de la care n-am primit decât afecţiune şi un exemplu demn de urmat, ar fi
crezut, mi-ar fi transmis credinţa în mod firesc. Necrezând – chiar dacă
socialismul nu distrusese complet protestantismul mamei mele –, era normal ca
ei să adere la concepţia lumii care era a lor şi care a fost şi a mea până la
douăzeci de ani.
În legătură cu anii tinereţii, n-am ascuns nimic din ceea ce trebuia
spus, dar am trecut sub tăcere ceea ce uzanţele de altădată – oarecum căzute în
desuetudine acum – cereau să păstrezi secret, cum ar fi experienţele şi
tulburările adolescenţei, asupra cărora, într-adevăr, n-am de făcut declaraţii
care să înveţe ceva pe cineva.
În sfârşit, regret că am vorbit atât de des la persoana întâi; dar cum să
fi scăpat de această dezagreabilă necesitate? Un mare om şi un foarte mare
talent, căruia i-am spus povestea mea, nu s-a putut abţine să-şi arate uimirea,
exclamând la sfârşitul istorisirii: „Vă iubesc foarte mult, dar, totuşi, de ce
dumneavoastră?” Răspunsul la această întrebare este că nu există răspuns. Am
fost un băiat obişnuit, poate cu câteva slăbiciuni în plus, fără alte semne
particulare decât un picior purtând urma exploziei unei bombe şi o netă
propensiune spre absenţa intelectuală şi, pe cât posibil, şi fizică. Conform
Scripturii, harul nu ţine seama de persoană şi cred că am mai arătat că,
revărsându-se asupra mea, s-a revărsat nu contează asupra cui. Ceea ce mi s-a
întâmplat se poate întâmpla tuturor, celui mai bun şi celui mai puţin bun,
celui care nu ştie şi celui care crede că ştie; cititorului – mâine sau poate
în seara aceasta; într-o zi, cu siguranţă.
(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu