L‑am cunoscut pe episcopul Durcovici!

L‑am cunoscut pe Episcopul Anton Durcovici din anul 1937, când am fost admis în Seminarul „Sfântul Duh” din Bucureşti, Sfinţia sa fiind rectorul seminarului şi al Insti­tutului Teologic din Capitală.

Pe tot parcursul anilor de seminarist şi apoi ca student teolog, Mons. Anton Durcovici a fost pentru mine ca un pă­rinte. Întotdeauna se comporta cu noi cu o fineţe deosebită, chiar şi atunci când greşeam. În cei 12 ani nu l‑am auzit ridicând vocea la cineva. Chiar şi atunci când ne dojenea, era fin şi niciodată nu folosea cuvinte jignitoare.

Ca student, l‑am avut profesor de drept canonic, filozofie şi morală. Era mereu punctual la ore. Predarea materiilor o făcea cu mare competenţă, era bine pregătit şi pentru cla­rificarea materiei se folosea foarte des de scheme.

Era sobru în toată comportarea sa, în îmbrăcăminte şi în mâncare. Lua masa mereu cu seminariştii şi mânca aceeaşi mâncare. Niciodată nu l‑am văzut mâncând cu lăcomie sau în grabă.

Cu toate că sobrietatea lui făceau din el un om al datoriei, era mereu înţelegător faţă de noi, tinerii, chiar dacă uneori comportările noastre erau nechibzuite.

 

În timpul războiului, eu şi încă trei colegi ne‑am îmbol­năvit de febră tifoidă. Nefiind antibiotice, boala se trata destul de empiric. În Primul Război Mondial, Mons. Anton Durcovici se îmbolnăvise de aceeaşi boală şi cunoştea evolu­ţia ei. De aceea, se implicase foarte mult în îngrijirea noastră. Ne vizita zilnic, de câteva ori, întrebându‑ne mereu, cu o grijă părintească, cum ne simţim.

Îmi amintesc bine că, în convalescenţa bolii, eram foarte îngrijorat de faptul că pierdusem primul semestru al pri­mului an de teologie şi voiam să iau parte la ore. Nu mi‑a permis acest lucru şi zilnic venea să mă întrebe dacă am mâncat, căci era necesară o alimentaţie deosebită după săp­tămâni de lipsă de mâncare.

Nu l‑am ascultat în legătură cu implicarea în studiu şi de aceea m‑am ales cu o debilitare a nervilor, lucru pentru care am pierdut un semestru.

Mons. Anton Durcovici deţinea şi misiunea de vicar ge­neral al Arhidiecezei de Bucureşti. Nu cunosc prea multe lucruri în legătură cu vicariatul general, decât faptul că se îngrijea de viaţa spirituală a preoţilor şi studenţilor teologi pe care îi îndemna să se înscrie în Uniunea Apostolică în care preoţii trebuiau să‑i trimită lunar foile completate cu împlinirea punctelor de angajament. Astfel avea evidenţa vieţii spirituale a preoţilor şi studenţilor teologi.

În fiecare duminică şi sărbătoare, după micul dejun, mergea la confesionalul catedralei, unde spovedea până la ora 12, când era ultima Liturghie. Confesionalul său era foarte căutat, fiind apreciat drept cel mai bun confesor „for­titer in re suaviter in modo”.

În afara funcţiilor sale oficiale amintite, se îndeletnicea şi cu alte activităţi pastorale. Avea o evlavie deosebită către Preasfânta Fecioară Maria. Era şi preşedintele Asociaţiei „Terţiarii Sfântului Francisc”.

În fiecare marţi seara, în cadrul anului şcolar, preda unui grup de intelectuali filozofia tomistă, pe care o deţinea cu multă autoritate.

Cu toate că era o persoană retrasă şi nu frecventa familiile, era solicitat seară de seară de persoane dornice de a trăi o viaţa spirituală, cerându‑i îndrumări şi sfaturi. Pe acestea le primea în parloarul seminarului, iar noi observam acest fapt. (mons. Vitorio Blasutti).