† Duminica a 2-a a Paştelui (B): Să fi văzut şi să fi atins (omilie)

Necredința lui Toma (1700) - de Daniel Seiter

Evanghelia Ioan 20,19-31: În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: “Pace vouă!” Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: “Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: “Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea “Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: “L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: “Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: “Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: “Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios”. Toma a răspuns şi i-a zis: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: “Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut”. Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui.

 

Omilie

 

 

 

Evanghelia de astăzi, din a opta zi după Paști, mărturiseşte două din manifestările celui Înviat, una avută în seara aceleași zile de la descoperirea mormântul gol, alta întâmplată în prima zi a săptămânii următoare. Pe de altă parte rămâne dificil să separi cele două manifestării, căci ambele sunt legate împreună, ba dimpotrivă a doua este doar o anexă la primă.

 

Ştim că în momentul arestării lui Isus în Ghetsimani, toţi ucenicii au fugit speriați: teama de a nu fi implicați în acest proces care l-a dus pe Isus la condamnare şi la moarte. Conform evangheliei a patra, doar Petru şi un alt discipol au încercat să vadă ce se întâmplă, urmărind pe Isus până la curtea casei marelui preot (cf. In 18,15); dar apoi Petru, speriat să nu fie recunoscut, a plecat (cf. In 18,16-18.25-27).

 

Cei care au lăsat totul pentru a-l urma pe Isus (cf. Mc 1,18.20), au ajuns să-l abandoneze şi să fugă cu toții (cf. Mc 14,50). De ce? Din cauza fricii! Frica este o putere teribilă: când a preluat controlul asupra noastră, ne trage cu toată forță, orice posibilitate de rezistenţă este nulă, făcându-ne înainte de toate fricoși, pentru a ne lua orice responsabilitate: în cazul nostru, responsabilitatea credinţei, iubirii, speranţei. Acei discipoli implicați în viața lui Isus pentru câțiva ani, care l-au urmat și au fost instruiți și făcuți să crească, a venit ora încercării, ceasul „crizei”, se tem; și frica slăbind credința lor, uită de iubirea lor reală pentru Isus, tulbură speranța lor încă slabă.

 

Prin urmare ei nu răspund: neagă identitatea lor, raporturile lor cu Isus, așadar stau închiși în casă „de frica iudeilor” (dià tòn phóbon tôn ioudaíon). Ușile casei unde s-a celebrat ultima cină cu Isus erau închise, în așteptarea ca viața să se întoarcă iar la calm, la siguranță, astfel să poată să se întoarcă iar în Galileea, la casele lor. E a treia zi după moartea lui Isus și este aproape seară. Sigur, au știut de Maria Magdalena că a găsit mormântul gol (cf. In 20,2); Petru şi alt discipol, care au mers în mormânt confirmând spusele Mariei (cf. In 20,10), care a mărturisit: „L-am văzut pe Domnul!” (In 20,18). Situaţia rămâne cu toate acestea imposibil de rezolvat, pentru că frica predomină acest anunț, în care sunt promisiunile confirmate de Isus: „Mă duc… și voi veni din nou” (In 14,3); „Puțin și nu mă veți mai vedea. Și iarăși puțin și mă veți vedea”… „dar întristarea voastră se va schimba în bucurie” (In 16,16.20).

 

Prin urmare domnea frica până când „Isus a stat în mijlocul lor și li-a spus: «Pace vouă»”. Iată, venirea lui Isus viu pentru că a înviat din morți, venirea lui Kýrios, a Domnului. Vine și stă în mijlocul lor, cu o prezența are se impune, care adună, care atrage, face comunitatea!  Este tocmai Isus? Da, pentru aceasta le arată mâinile și pieptul. Mâinile străpunse pentru răstignire, dar mai ales mâinile sale care i-au atins mângâindu-i, consolându-i pe frați, el chemându-i prieteni (cf. In 15,13-15). Mâinile care au atins bolnavii, care a frânt pâinea înainte de a le da, care a strâns, care a  îmbrățișat. Ce tristețe să contempli străpungerile, rănile și să nu vedem mâinile! Și totuși ucenicii nu numai i-au ascultat de atâtea ori vocea lui Isus și deci l-au recunoscut după voce, dar au simțit contactul cu el prin mâinile lui, l-au simțit vecin prin mâinile sale. Atingerea este o acțiune care lasă un sigiliu asupra celui care este atins… Apoi Isus le arată pieptul rănit de lance în ora morții sale: pieptul la care ucenicul iubit și-a plecat capul la ultima cină (cf. In 13,25; 21,20), e pieptul pe care l-a văzut lovit de unul dintre soldații și din care a ieșit sânge și apă (cf. In 19,33-37). Mâinile care au atins, mângâiat, iubit, care niciodată nu a lovit pe cineva; pieptul deschis, rănit, care spune că a dat totul, chiar și inima…

 

Domnul înviat spune foarte scurte cuvintele dar extraordinare, care luminează acea theoría, acel „spectacol” (Lc 23,48): „Pace vouă!” Apoi face și un gest, respiră tare și suflă peste discipoli săi pentru a le transmite lor respirația sa, suflarea sa, Duhul său: „Primiți-l!”. În puține secunde se întâmplă toate – am spune noi în mod nepotrivit – survine necesarul ephápax, o dată pentru totdeauna. Pentru că acel suflu scurs peste discipolii săi devine respirația lor, atunci când ei însiși au respirația lui Isus, care respira iertarea păcatelor tuturor bărbaților și femeilor care-i întâlneau. Acela era respirația sa care, suflată peste noi, lua praful, purifica, șterge vinovățiile: Isus cere de la noi că – având respirația sa – să fim capabil de a ierta păcatele față de toți…

 

Şi Toma? În seara aceia zile nu era cu ceilalți și în argumentele sale gândea că trebuie să atingă găurile din mâinilor sale și din coasta sa pentru a crede. Dar când Isus vine din nou și Toma îl vede, vede mâinile și pieptul lui, atunci nu atinge, nu pune degetul pentru verificare; dar îngenunchează și mărturiseşte: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Este cea mai mare şi mai explicită mărturisire de credinţă din toate evangheliile! Prin credință nu trebuie nici să vedem nici să atingem, cum se gândea Toma, dar trebuie să fim văzuți de Isus și trebuie să fim atinși de mâinile sale, care sunt mereu o mângâierea, o strângere de mână; și foarte rar – iată – și un sărut, în care respirația devine a noastră. Isus se revelează „atingându-ne”, în special, atingându-ne cu „trupul său” și „sângele său”.

(pr. Enzi Bianchi [12.04.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9072-essere-visti-Ed-essere-toccati).