Răul și mântuirea

 

Isus întâlnește pe mama sa

 

«În trăirea vieţii s-a născut răul la început în noi,

prin forţele spirituale superioare,
iar mai târziu s-a exprimat prin subordonarea noastră
elementelor inferioare, patimilor trupeşti.
Chemarea divină este adresată mai întâi spiritului superior,
libertăţii lui, de acolo provine răspunsul iniţial.
Materializarea fiinţei umane şi înrobirea sa
în elementele naturale inferioare nu este decât
rezultatul eve­nimentului care s-a produs în lumea spirituală.
Orgoliul spiritului nu ridică omul pe culmea divinităţii,
ci o precipită în vâltoarea materialităţii.
Mitul căderii este o expunere simbolică
a evenimentelor din lumea spirituală,
care, prin analogie cu lumea noastră naturală,
ne reprezintă pe Satan şi omul ca fiind realităţi „extrapuse” .
Dar în lumea spirituală, nu sunt asemenea exteriorizări;
ierarhia internă a fiinţei are o cu totul altă structură
decât cea din lumea naturală;
în ea totul este interior, totul este în tot.
De aceea în lumea spirituală Satan,
ca ordin superior din ierarhia duhurilor,
şi omul ca rege al creaţiei,
sunt lăuntrici unul în raport cu celălalt
şi amestecaţi unul cu celălalt.
Satan este o realitate interioară din lumea spirituală a omului,
şi nu pare „extrapus” decât prin analogie cu lumea naturală.
Este o realitate din rânduiala spirituală,
nu-l putem concepe în sensul unui realism naiv.
El nu este izvorul autonom al răului ca fiinţă originară,
nu este decât manifestarea libertăţii iraţionale pe culmea spiritului.
Dificultatea încercată de inteligenţă
ca să explice originea răului stă în faptul că
nici monismul nici dualismul, spre care raţiunea înclină natural,
nu pot sesiza fenomenul.
Sursa răului nu poate fi în Dumnezeu,
şi totuşi în afară de Dumnezeu
nu există altă sursă a fiinţei şi a vieţii.
Răul nu provine de la Dumnezeu,
dar altă fiinţă nu există, care paralel lui Dumnezeu
să permită explicarea originii răului.
Fiind absolut iraţional el este în consecinţă
inaccesibil şi inexplicabil raţional.
Nu are şi nu poate avea sens sau temei,
nu deţine nici o sursă pozitivă,
îşi are originea în abisul fără sfârşit,
în neantul ce nu se poate numi fiinţă.
Răul pentru gândirea ce se forţează

să descopere „sensul” lucrurilor,

este limita iraţională abso­lută

(Schelling ne-a oferit tot ce există mai profund în filosofia răului:
Philoso-phiche Unlersuchungen uber clas Wexen der menschlichen Freiheit).
Răul este non-fiinţa; îşi are rădăcina în ea.
Iar non-fiinţa este inaccesibilă „sensului”,
care întotdeauna este ontologic.
Răul căruia i se poate da un sens se transformă în bine».

 

(Nikolai Berdiaev, Răul și mântuirea).