Fecioara (de Costache Ioanid)

Aducând pe umeri vasul plin,
cobora fecioara pe cărare.
Mângâind în treacăt flori de crin,
asculta un murmur de izvoare.

Se uita cum zboară porumbei,
cum se-aruncă-n slavă ciocârlia.
Şi simţea arzând în pieptul ei
dorul întâlnirii cu Mesia.

O, de-ar fi o scară către cer,
o cărare printre nori, departe!
S-ar sui ş-ar sta într-un ungher
să privească viaţa fără moarte...

S-ar sui!... Dar totuşi, pe pământ,
sunt atâtea răni, sunt legăminte,
sunt bătrânii ei cu suflet frânt...
sunt doi ochi... ce-i stăruiesc în minte.

Iosif... Iosif... arc de curcubeu
peste cerul viselor curate!
Iosif... Iosif... îi şopteau mereu
crengile de vânturi legănate

Şi fecioara cobora încet
Iar în văi, unde sfârşea livada.
se zărea, în vechiul Nazaret,
o căsuţă albă ca zăpada...


*

În căsuţa dintre meri răzleţi,
lângă patul cu pânzeturi ninse,
între suluri sfinte de profeţi,
sub lumina candelei aprinse,

cu evlavia pătrunsă de străbuni,
în genunchi plecându-se, fecioara
înălţa duioase rugăciuni
ce umpleau de-nfiorări cămara.

Dar deodată... iat-o fără glas...
Ce oştean alături i se-arată?
Uşa doar e cu zăvorul tras
şi fereastra, bine ferecată.

Cu o faţă cum în lume nu-i,
un străin în zale o priveşte.
Ce luceferi sunt în ochii lui!
Ce izvoare-n glas când îi vorbeşte!

„Pace ţie, cea primită-n har!
Domnul e cu tine-n veşnicie!
Binecuvântată eşti tu dar
şi aleasă-ntre femei, Marie!"

Tulburată ea privea acum,
neştiind ce trebuie să creadă.
Nu putea-nţelege nicidecum...
Ce virtuţi îi stau în cer dovadă?

„Nu te teme!" îngerul vorbi.
„Dumnezeu te-a îndrăgit nespus.
Iată... un copil vei odrăsli
şi-I vei pune numele Isus!...

Singur El născut din Dumnezeu
înainte de-a fi cer şi soare,
va primi şi va păstra mereu
tronul lui David peste popoare!"

Cum? Pe ea? O floare-ntr-un ungher...
Chiar pe ea Cel Veşnic o alege?
Ea să nască-un fiu venit din cer?
Ea să legene Eternul Rege?

Ce-ndurări! Ce glorios cuvânt!
Însă... vai!... lui Iosif... cum să-i spună?
Nu va fi pe lume nici un sfânt
să nu vadă-n spusa ei minciună.

„Cum să-i pot vorbi, cu ce-nţeles,
că nu-i sunt nicicum necredincioasă?
Cum să-i spun că Tatăl m-a ales?
ca să fiu Măririlor mireasă?

Ce logodnic, cât ar fi de bun,
ar putea s-alunge îndoiala?
Floarea când rodeşte, cum să-i spun
că-şi păstrează în ascuns petala?"

Vai... ce slavă... care-apasă greu!
Ce cunună... de dureri tăcute!
Ea va naşte-un Prunc din Dumnezeu,
dar cu preţul dragostei pierdute.

Lung privi afară lăcrimând.
Mai uşor ar fi primit să moară.
„Cum se va-ntâmpla?" şopti ea blând,
„Căci sunt singură şi sunt fecioară."

„Duhul Sfânt asupră-ţi va veni
ca lumina flăcării din sfeşnic.
De-aceea Fiul tău va fi
Fiul Dumnezeului cel veşnic!"

„O, stăpâne, iată roaba ta.
Facă-mi-se cele spuse."
Şi plecă îndată de la ea
îngerul, aşa cum apăruse.

*

Plângi, Marie. Candela s-a stins.
Cad la geam petale în tăcere.
Slava ce se dă din Necuprins
nu-i lipsită-n lume de durere.

Mulţi de-acum prin secoli te-or huli,
împietriţi ca-n zilele lui Noe;
pe când alţii, făr-a te iubi,
te vor face idol, fără voie.

Însă... crinii albi ce i-ai iubit,
gingaşele jocuri de izvoare,
munţii cei priveai în nesfârşit
peste ţărmuri de albastră mare,

zorii cei părtaşi la suferinţi,
stelele în goană pe orbită,
îngerii şi cetele de sfinţi,
toate-n veci ţi-or spune: Fericită!

*

Fericiţi cei care-n lume plâng
şi primesc pentru Isus ocară!
În eternul fericirii crâng,
vor trăi eterna primăvară!
 
Costache Ioanid