Biserica, mamă a vocaţiilor
Iubiţi fraţi şi surori!
Cât aş vrea ca, în cursul
Jubileului Extraordinar al Milostivirii, toţi cei botezaţi să poată experimenta
bucuria că aparţin Bisericii! Şi să poată redescoperi că vocaţia creştină, aşa
precum toate vocaţiile speciale, se nasc în sânul poporului lui Dumnezeu şi
sunt daruri ale milostivirii divine. Biserica este casa milostivirii şi este „pământul”
unde vocaţia încolţeşte, creşte şi aduce rod.
Pentru aceasta vă invit pe voi
toţi, cu ocazia acestei a 53-a Zile Mondiale de Rugăciune pentru Vocaţii, să
contemplăm comunitatea apostolică şi să mulţumim pentru rolul comunităţii pe
drumul vocaţional al fiecăruia. În bula de convocare a Jubileului Extraordinar
al Milostivirii am amintit cuvintele sfântului Beda Venerabilul, referite la
chemarea sfântului Matei: „Miserando atque eligendo” (Misericordiae
vultus, 8). Acţiunea milostivă a Domnului iartă păcatele noastre şi ne
deschide la viaţa nouă care se concretizează în chemarea la urmare şi la
misiune. Fiecare vocaţie în Biserică îşi are originea în privirea miloasă a lui
Isus. Convertirea şi vocaţia sunt ca două feţe ale aceleiaşi medalii şi se
amintesc încontinuu în toată viaţa discipolului misionar.
Fericitul Paul al VI-lea, în
exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, a descris paşii procesului
evanghelizării. Unul dintre ei este aderarea la comunitatea creştină (cf. nr.
23), acea comunitate de la care a primit mărturia credinţei şi proclamarea
explicită a milostivirii Domnului. Această încorporare comunitară cuprinde
întreaga bogăţie a vieţii ecleziale, îndeosebi Sacramentele. Şi Biserica nu
este numai un loc în care se crede, ci este şi obiectul credinţei noastre;
pentru aceasta în Crez spunem: „Cred în Biserică”.
Chemarea lui Dumnezeu are loc
prin medierea comunitară. Dumnezeu ne cheamă să facem parte din Biserică
şi, după o anumită maturizare în ea, ne dăruieşte o vocaţie specifică. Drumul
vocaţional se face împreună cu fraţii şi cu surorile pe care Domnul ni-i
dăruieşte: este o con-vocaţie. Dinamismul eclezial al chemării este un
antidot pentru indiferenţă şi pentru individualism. Stabileşte acea comuniune
în care indiferenţa a fost învinsă de iubire, deoarece cere ca noi să ieşim din
noi înşine punând existenţa noastră în slujba planului lui Dumnezeu şi
însuşindu-ne situaţia istorică a poporului său sfânt.
În această Zi, dedicată
rugăciunii pentru vocaţii, doresc să-i îndemn pe toţi credincioşii să-şi asume
responsabilităţile lor în îngrijirea şi în discernământul vocaţional. Când
apostolii căutau pe unul care să ia locul lui Iuda Iscarioteanul, sfântul Petru
a adunat o sută douăzeci de fraţi (cf. Fap 1,15); şi pentru alegerea
celor şapte diaconi, a fost convocat grupul discipolilor (cf. Fap 6,2).
Sfântul Paul îi dă lui Tit criterii specifice pentru alegerea preoţilor (Tit
1,5-9). Şi astăzi, comunitatea creştină este mereu prezentă în răsărirea
vocaţiilor, în formarea lor şi în perseverenţa lor (cf. Exortaţia apostolică Evangelii
gaudium, 107).
Vocaţia se naşte în Biserică.
Încă de la apariţia unei vocaţii este necesar un adecvat "simţ" al
Bisericii. Nimeni nu este chemat exclusiv pentru o regiune determinată, nici
pentru un grup sau mişcare eclezială, ci pentru Biserică şi pentru lume. „Un
semn clar al autenticităţii unei carisme este eclezialitatea sa, capacitatea sa
de a se integra armonios în viaţa poporului sfânt al lui Dumnezeu pentru binele
tuturor” (ibid., 130). Răspunzând la chemarea lui Dumnezeu, tânărul
vede cum se extinde propriul orizont eclezial, poate să ia în considerare
multiplele carisme şi astfel să facă un discernământ mai obiectiv. Comunitatea
devine, în acest mod, casa şi familia unde se naşte vocaţia. Candidatul
contemplă recunoscător această mediere comunitară ca element la care nu se
poate renunţa pentru viitorul său. Învaţă să cunoască şi să iubească pe fraţii
şi surorile care parcurg drumuri diferite de drumul său; şi aceste legături
întăresc în toţi comuniunea.
Vocaţia creşte în Biserică.
În timpul procesului de formare, candidaţii la diferitele vocaţii au nevoie să
cunoască tot mai bine comunitatea eclezială, depăşind viziunea limitată pe care
cu toţii o avem la început. În acest scop este oportun să se trăiască vreo experienţă
apostolică împreună cu alţi membri ai comunităţii, de exemplu: alături de
un bun catehet să se comunice mesajul creştin; să se experimenteze
evanghelizarea din periferii împreună cu o comunitate călugărească; să se
descopere comoara contemplaţiei împărtăşind viaţa de claustrare; să se cunoască
mai bine misiunea ad gentes în contact cu misionarii; şi cu preoţii
diecezani să se aprofundeze experienţa pastoraţiei în parohie şi în dieceză.
Pentru cei care sunt deja în formare, comunitatea eclezială rămâne mereu locul
educativ fundamental, faţă de care se simte recunoştinţă.
Vocaţia este susţinută de
Biserică. După angajamentul definitiv, drumul vocaţional în Biserică nu se
termină, ci continuă în disponibilitatea la slujire, în perseverenţă, în
formarea permanentă. Cel care şi-a consacrat propria viaţă Domnului este dispus
să slujească Biserica unde ea are nevoie. Misiunea lui Paul şi Barnaba este un
exemplu al acestei disponibilităţi ecleziale. Trimişi în misiune de Duhul Sfânt
şi de comunitatea din Antiohia (cf. Fap 13,1-4), s-au întors la aceeaşi
comunitate şi au povestit ceea ce Domnul a făcut prin intermediul lor (cf. Fap
14,27). Misionarii sunt însoţiţi şi susţinuţi de comunitatea creştină care
rămâne o referinţă vitală, ca patria vizibilă care oferă siguranţă celor care
fac pelerinajul spre viaţa veşnică.
Printre lucrătorii pastorali au o
importanţă deosebită preoţii. Prin slujirea lor se face prezent cuvântul lui
Isus, care a spus: „Eu sunt poarta oilor [...] Eu sunt păstorul cel bun” (In 10,7.11).
Îngrijirea pastorală a vocaţiilor este o parte fundamentală a slujirii lor
pastorale. Preoţii îi însoţesc pe cei care sunt în căutarea propriei vocaţii,
precum şi pe cei care deja şi-au oferit viaţa în slujba lui Dumnezeu şi a
comunităţii.
Toţi credincioşii sunt chemaţi să
devină conştienţi de dinamismul eclezial al vocaţiei, pentru ca, după exemplul
Fecioarei Maria, comunităţile de credinţă să poată deveni sân matern care
primeşte darul Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35-38). Maternitatea Bisericii se
exprimă prin rugăciunea perseverentă pentru vocaţii şi cu acţiunea educativă şi
de însoţire pentru cei care percep chemarea lui Dumnezeu. Face asta şi printr-o
atentă selecţionare a candidaţilor la slujirea primită prin hirotonire şi la
viaţa consacrată. În sfârşit, este mamă a vocaţiilor în susţinerea continuă a
celor care şi-au consacrat viaţa în slujba celorlalţi.
Să cerem Domnului să dea tuturor
persoanelor care parcurg un drum vocaţional o profundă adeziune la Biserică; şi
Duhul Sfânt să întărească în păstori şi în toţi credincioşii comuniunea,
discernământul şi paternitatea şi maternitatea spirituală.
Tată al milostivire, care l-ai
dăruit pe Fiul tău pentru mântuirea noastră şi ne susţii mereu cu darurile
Duhului tău, dă-ne comunităţi creştine vii, fervente şi bucuroase, care să fie
izvoare de viaţă fraternă şi să trezească printre tineri dorinţa de a se
consacra Ţie şi evanghelizării. Susţine-le în angajarea lor de a propune o
cateheză vocaţională adecvată şi drumuri de consacrare specială. Dăruieşte
înţelepciune pentru necesarul discernământ vocaţional, aşa încât în toate să
strălucească măreţia iubirii tale milostive. Maria, Mama şi educatoarea lui
Isus, să mijlocească pentru fiecare comunitate creştină, pentru ca, făcută
rodnică de Duhul Sfânt, să fie izvor de vocaţii genuine în slujba poporului sfânt
al lui Dumnezeu.
Din Vatican, 29 noiembrie 2015. Duminica I din Advent.
Franciscus
Traducere de pr.
Mihai Pătraşcu
(sursă: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20151244).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu