Starea naturii omeneşti a lui Cristos înviat

 

Isus cel înviat stabileşte relaţii directe cu ucenicii săi, prin atingere (cf. Lc 24, 39; In 20, 27) şi mâncând împreună cu ei (cf. Lc 24, 30. 41-43; In 21, 9. 13-15). Prin aceasta, îi invită să-şi dea seama că nu este o fantomă (cf. Lc 24, 39), dar, mai ales, să constate că trupul înviat cu care li se înfăţişează este acelaşi care a fost martirizat şi răstignit, de vreme ce poartă încă urmele pătimirii (cf. Lc 24, 40; In 20, 20. 27). Totuşi, acest trup autentic are în acelaşi timp însuşirile noi ale unui trup glorificat: nu mai este situat în spaţiu şi timp, dar se poate face prezent în ce mod doreşte, unde şi când vrea (cf. Mt 28, 9. 16-17; Lc 24, 15. 36; In 20, 14. 19. 26; 21, 4), căci umanitatea sa nu mai poate fi reţinută pe pământ şi nu mai aparţine decât domeniului dumnezeiesc al Tatălui (cf. In 20, 17). Şi din acest motiv Isus cel înviat are libertatea suverană de a se arăta în ce fel voieşte: sub înfăţişarea unui grădinar (cf. In 20, 14-15) sau „în alt chip” (Mc 16, 12) decât cel ştiut de ucenici, tocmai pentru a le trezi credinţa (cf. In 20, 14. 16; 21, 4. 7).

 

Învierea lui Cristos nu a fost o reîntoarcere la viaţa pământească, precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care el le-a săvârşit înainte de Paşti: cea a fiicei lui Iair, a tânărului din Naim, a lui Lazăr. Aceste fapte erau evenimente miraculoase, dar persoanele în cauză se întorceau, prin puterea lui Isus, la o viaţă pământească „obişnuită”. La un moment dat, aveau să moară iarăşi. Învierea lui Cristos este esenţialmente diferită. În trupul său înviat, el trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. Trupul lui Isus este plin, la înviere, de puterea Duhului sfânt; el participă la viaţa dumnezeiască în starea de glorie, încât sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este „omul ceresc” (cf. 1Cor 15, 35-50).

 

(Catehismul Bisericii Catolice, nr. 645-646).