Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru Ziua Mondială a Bolnavului (2015)

 

Sapientia cordis

 

„Eram ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop” (Iob 29,15)

 

Iubiţi fraţi şi surori,

 

Cu ocazia celei de-a XXIII-a Zile Mondiale a Bolnavului, instituită de sfântul Ioan Paul al II-lea, mă adresez vouă tuturor care purtaţi povara bolii şi sunteţi în diferite moduri uniţi cu trupul lui Cristos suferind; precum şi vouă, profesionişti şi voluntari din domeniul sanitar.

 

Tema din acest an ne invită să medităm o expresie din Cartea lui Iob: „Eu eram ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop” (29,15). Aş vrea să fac asta în perspectiva lui „sapientia cordis”, înţelepciunea inimii.

 

1. Această înţelepciune nu este o cunoaştere teoretică, abstractă, rod al raţionamentelor. Ea mai degrabă, aşa cum o descrie sfântul Iacob în scrisoarea sa, este „curată, apoi paşnică, blândă, docilă, plină de milă şi de roade bune, fără discriminare şi fără ipocrizie” (3,17). Este aşadar o atitudine infuzată de Duhul Sfânt în mintea şi în inima celui care ştie să se deschidă la suferinţa fraţilor şi recunoaşte în ei imaginea lui Dumnezeu. De aceea, să ne însuşim invocaţia Psalmului: „Învaţă-ne să numărăm zilele noastre / şi vom dobândi o inimă înţeleaptă” (Ps 90,12). În această sapientia cordis, care este dar al lui Dumnezeu, putem rezuma roadele Zilei Mondiale a Bolnavului.

 

2. Înţelepciunea inimii înseamnă a-l sluji pe fratele. În discursul lui Iob, care conţine cuvintele „eu eram ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop”, se evidenţiază dimensiunea de slujire a celor nevoiaşi din partea acestui om drept, care se bucură de o anumită autoritate şi are un loc de seamă printre bătrânii cetăţii. Statura sa morală se manifestă în slujirea săracului care cere ajutor, precum şi în îngrijirea orfanului şi a văduvei (v. 12-13).

 

Câţi creştini mărturisesc şi astăzi, nu cu cuvintele, ci cu viaţa lor înrădăcinată într-o credinţă genuină, că sunt „ochi pentru cel orb” şi „picioare pentru cel şchiop”! Persoane care stau aproape de cei bolnavi care au nevoie de o asistenţă continuă, de un ajutor pentru a se spăla, pentru a se îmbrăca, pentru a se hrăni. Această slujire, în special când se prelungeşte în timp, poate să devină obositoare şi apăsătoare. Este relativ uşor a sluji timp de câteva zile, dar este greu a îngriji o persoană timp de luni sau chiar timp de ani, chiar şi atunci când ea nu mai este în stare să mulţumească. Şi totuşi, ce mare drum de sfinţire este acesta! În acele momente se poate conta în mod deosebit pe apropierea Domnului, şi sunt şi de sprijin special pentru misiunea Bisericii.

 

3. Înţelepciunea inimii înseamnă a sta cu fratele. Timpul petrecut alături de cel bolnav este un timp sfânt. Este laudă adusă lui Dumnezeu, care ne conformează imaginii Fiului său, care „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mt 20,28). Isus însuşi a spus: „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte” (Lc 22,27).

 

Să cerem cu credinţă vie Duhului Sfânt ca să ne dăruiască harul de a înţelege valoarea însoţirii, de atâtea ori tăcute, care ne face să dedicăm timp acestor surori şi acestor fraţi, care, graţie apropierii noastre şi a afectului nostru, se simt mai iubiţi şi întăriţi. În schimb ce mare minciună se ascunde în spatele anumitor expresii care insistă mult asupra „calităţii vieţii”, pentru a induce să se creadă că vieţile grav afectate de boală n-ar fi demne să fie trăite!

 

4. Înţelepciunea inimii înseamnă a ieşi din sine spre fratele. Lumea noastră uită uneori valoarea specială a timpului petrecut alături de patul bolnavului, pentru că sunt copleşiţi de grabă, de frenezia de a face, de a produce, şi se uită dimensiunea gratuităţii, a îngrijirii, a lua asupră-şi pe celălalt. În fond, în spatele acestei atitudini există adesea o credinţă lâncedă, care a uitat acel cuvânt al Domnului care spune: „Mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

 

Pentru aceasta, aş vrea să amintesc încă o dată „prioritatea absolută a «ieşirii din sine spre fratele» ca una dintre cele două porunci principale care stau la baza oricărei norme morale şi ca semnul cel mai clar pentru a face discernământ cu privire la drumul de creştere spirituală ca răspuns la donaţia absolut gratuită a lui Dumnezeu” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 179). Din însăşi natura misionară a Bisericii provin „caritatea efectivă faţă de aproapele, compasiunea care înţelege, asistă şi promovează” (ibid.).

 

5. Înţelepciunea inimii înseamnă a fi solidari cu fratele fără a-l judeca. Caritatea are nevoie de timp. Timp pentru a-i îngriji pe cei bolnavi şi timp pentru a-i vizita. Timp pentru a sta alături de ei aşa cum au făcut prietenii lui Iob: „Au şezut cu el pe pământ şapte zile şi şapte nopţi şi nimeni nu i-a spus niciun cuvânt, căci vedeau că durerea lui era foarte mare” (Iob 2,13). Însă prietenii lui Iob ascundeau în spatele lor o judecată negativă despre el: credeau că nenorocirea sa era pedeapsa lui Dumnezeu pentru un păcat al său. În schimb adevărata caritate este împărtăşire care nu judecă, nu pretinde să-l convertească pe celălalt; este liberă de acea umilinţă falsă care dedesubt caută aprobare şi se complace de binele făcut.

 

Experienţa lui Iob are răspunsul său autentic numai în Crucea lui Isus, act suprem de solidaritate a lui Dumnezeu cu noi, total gratuit, aşa de milostiv. Şi acest răspuns de iubire la drama durerii umane, în special a durerii nevinovate, rămâne pentru totdeauna imprimată în trupul lui Cristos înviat, în acele răni glorioase ale sale, care sunt scandal pentru credinţă dar sunt şi verificare a credinţei (cf. Omilia pentru canonizarea lui Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea, 27 aprilie 2014).

 

Şi atunci când boala, singurătatea, neputinţa au câştig asupra vieţii noastre de dăruire, experienţa durerii poate să devină loc privilegiat al transmiterii harului şi izvor pentru a dobândi şi a întări sapientia cordis. De aceea se înţelege cum Iob, la sfârşitul experienţei sale, adresându-se lui Dumnezeu poate să afirme: „Am auzit despre tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut” (42,5). Şi persoanele cufundat în misterul suferinţei şi al durerii, primit în credinţă, pot să devină martori vii ai unei credinţe care permite să locuiască suferinţa însăşi, cu toate că omul cu propria inteligenţă nu este capabil s-o înţeleagă până la capăt.

 

5. Încredinţez această Zi Mondială a Bolnavului ocrotirii materne a Mariei, care a primit în sânul ei şi a născut Înţelepciunea întrupată, pe Isus Cristos, Domnul nostru.

O, Marie, Scaun al Înţelepciunii, mijloceşte ca Mamă a noastră pentru toţi bolnavii şi pentru cei care se îngrijesc de ei. Fă ca, în slujirea faţă de aproapele suferind şi prin însăşi experienţa durerii, să putem primi şi să facem să crească în noi adevărata înţelepciune a inimii.

 

Însoţesc această implorare pentru voi toţi cu Binecuvântarea mea Apostolică.

 

Papa Francisc

(Publicarea în original: 03.12.2014; traducător: pr. Mihai Pătraşcu; Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro).