“Pentru a îmbrăca din nou
Biserica sa cu frumuseţea fecioriei, el a împodobit-o pe Scolastica cu
podoabele inocenţei şi ţie ţi-a făcut-o mai plăcută prin admirabila simplitate
a porumbiţei. Soră a gloriosului părinte sfânt Benedict, lui i-a fost asociată
şi în sfinţenie, şi, sub îndrumarea lui, căutându-te pe tine mai presus de
orice lucru, a produs roade îmbelşugate de har şi a meritat să se bucure veşnic
de iubirea ta” (Din Prefaţa,
supliment monastic la Misalul Roman 1980,153).
De obicei, pe lângă un carismatic
de mare calibru se află şi o figură feminină, şi invers – de exemplu, Francisc
de Sales şi Chantal; Tereza de Avila şi Ioan al Crucii – pentru a ne aminti că
bărbatul şi femeia sunt chemaţi la reciprocitatea care constituie baza unei
reciproce îmbogăţiri, chiar şi în întruparea celor mai mari carisme.
Şi dacă lângă sfântul Francisc de
Sales putea să stea o figură feminină nobilă, inteligentă şi frumoasă din punct
de vedere fizic, datorită mentalităţii timpului, nu acelaşi lucru se putea
întâmpla şi în cazul sfântului Benedict; şi atunci, bunul Dumnezeu i-a dat-o ca
însoţitoare feciorelnică pe sora sa după trup, ridicând-o la înălţimea lui.
Cunoaştem puţin sau aproape nimic
despre viaţa sa pământească. Evident, s-a născut la Norcia şi se pare că deja
de copilă a voit să se consacre în totalitate lui Dumnezeu, ducând o viaţă de
reculegere în casa sa. Nu era un lucru neobişnuit în acel timp şi ambientul de
la Norcia era chiar favorabil pentru aceasta.
Fecioria care cucereşte
Aventura fratelui a marcat-o
profund şi ea a fost prima din casă care a înţeles că nu-şi pierduse capul, ci
era vorba despre chemarea lui Dumnezeu. Atunci când în familie s-a aflat că el
trăia la Subiaco împreună cu alţi călugări, a răsuflat uşurată. A reuşit oare
să-l urmeze în acel loc? Nu ştim aceasta, dar cu siguranţă s-a dus să-l caute.
Ea trebuie să-i fi admirat pe acei tineri cu totul ai lui Dumnezeu, răspândiţi
în cele douăsprezece mici mănăstiri. “Ce deosebire – vor fi spus călugăraşii –
între această fecioară şi femeile care dădeau târcoale casei lui Fiorenzo!” Se
refereau la acele fete puţin recomandabile pe care preotul locului le chema în
casa sa pentru a-i provoca pe tinerii monahi aşezaţi prin împrejurimi.
Benedict şi-a perfecţionat apoi
proiectul şi, chiar pentru a scăpa de şirul de provocări ale lui Fiorenzo, s-a
mutat la Montecassino. Şi aici o regăsim pe Scolastica în localitatea numită
Piumarola sau în cealaltă numită Colloquio, nu departe deci de culmea stâncoasă
unde fratele ei a construit mănăstirea. Era acolo nu singură, ci împreună cu
alte fecioare cucerite de idealul lui Benedict. Şi nu erau mai prejos decât
bărbaţii nici la şcoala serviciului divin.
Scolastica îşi conducea fiicele
pe lungul drum al perfecţiunii, mergând în primul rând şi păstrând un contact
strâns cu fratele ei. Pentru a face acest lucru, nu era necesar să-i stea mereu
pe cap, îi ajungea doar să-l întâlnească o singură dată pe an, şi astfel, să-şi
facă cunoscut tot ceea ce Dumnezeu le-a inspirat în ultima perioadă.
Noaptea potopului
Lui Grigore cel Mare îi aparţine
relatarea devenită celebră despre ultima întâlnire ce a avut loc între cei doi
sfinţi, cu trei zile mai înainte ca Scolastica să plece la cer.
Relatarea are farmecul
romanţării, dar dincolo de licenţele poetice pe care Grigore şi le putea
îngădui, conţinutul are soliditate istorică.
Benedict obişnuia să-şi primească
surioara într-o căsuţă, la o distanţă de circa 200 m, mai jos de mănăstire,
după o coborâre abruptă. Locul era numit foresteria, deoarece servea
pentru găzduirea vizitatorilor şi părinţilor monahilor, care nu puteau să fie
primiţi înăuntru din cauza clauzurii.
Ca în fiecare an, şi de această
dată – era 7 februarie 547, joia care preceda prima duminică din Postul Mare –
Scolastica s-a prezentat la întâlnire. Monahii ce se aflau mai sus au putut-o
vedea venind şi l-au anunţat pe abate.
Această zi era întotdeauna un
motiv de bucurie pentru Benedict şi, prin reflex, chiar şi pentru ceilalţi
monahi, deoarece Scolastica, într-un oarecare fel, făcea parte din familia lor.
În bucătărie se făcea totul pentru a pregăti o masă care să lase o bună
impresie.
Benedict era însoţit de câţiva
călugări sfinţi, capabili să ia parte la această întâlnire – cu climat de
liturgie! – fără să se lase distraşi de curiozitatea pentru prezenţa feminină
atât de rară în acele locuri. Fiii săi trebuiau să-l sprijine la coborâre,
deoarece inima sa nu mai era tare ca odinioară, iar picioarele sale, nu de
puţine ori, tremurau.
Întâlnirea a fost mai festivă ca
de obicei şi colocviul spontan. Deşi asistau şi alţii, prezenţa lor nu tulbura,
ci, mai degrabă, ajuta la o mai bună înţelegere a ceea ce îşi spuneau cei doi
fraţi.
“Colocviul mistic s-a prelungit
pe toată durata zilei. Scolastica parcă sorbise foc de pe buzele fratelui. Cu
cât Benedict vorbea mai mult despre Dumnezeu şi despre minunatul său paradis,
tot pe atât de mult creştea în inima ei focul iubirii divine” (Cf. PL 66. Alte
citate sunt luate din A.I. Schuster, Istoria sfântului Benedict şi a
timpului său, Ed. Abbazia di Viboldone, Milano 1965, pag. 365-373).
Ziua trecuse ca un fulger şi,
când s-a înserat, Benedict a pregătit masa şi au mâncat apoi fără să se
grăbească. Mănăstirea era la doi paşi, iar femeile puteau dormi în acel loc (foresteria)
şi să se întoarcă a doua zi.
La un moment dat, când a văzut că
fratele ei voia să-şi ia rămas-bun, Scolastica i-a zis: “Te rog, nu mă lăsa
singură în această noapte, continuă mai degrabă să-mi vorbeşti despre viaţa
fără sfârşit până ce vor apărea zorile, şi eu, după sfânta Liturghie şi sfânta
Împărtăşanie, mă voi putea întoarce la chilia mea”.
Lucru nemaiauzit pentru Benedict:
“Ce spui tu, surioară? Mie nu-mi este îngăduit să-mi petrec nopţile în afara
clauzurii!”
Scolastica a înţeles că ar fi
fost inutil să continue să-i ceară fratelui acest lucru, de aceea, şi-a pus
capul între mâini şi s-a adresat aceluia care o putea înţelege. Atunci, afară a
început sfârşitul lumii: cerul slobozea apa cu găleata şi vântul lovea
stâncile, încât dădea impresia că va distruge adăpostul. Benedict nu reuşea să
înţeleagă şi îşi privea sora reculeasă în rugăciune şi, când aceasta şi-a
înălţat privirea, a auzit-o spunând: “Şi acum, frate, întoarce-te dacă crezi de
cuviinţă, la cenobiu, şi lasă-mă pe mine aici singură toată noaptea”.
Dacă ar fi voit să-şi scoată
cineva capul pe uşă, acest lucru nu era posibil din cauza furtunii dezlănţuite.
Din gura lui Benedict a ieşit atunci o exclamaţie plină de surprindere: “Ce
mi-ai făcut, tu, soră?” Şi ea i-a răspuns îndată: “Iată: eu te-am rugat şi tu
nu ai voit să mă asculţi. Atunci mi-am îndreptat cererile mele către Domnul, şi
el, mai puţin inflexibil decât tine, m-a ascultat!” Numai sora putea să-i facă
un asemenea reproş fondatorului de ordin religios, celebru pentru bunătatea sa,
făcându-l să înţeleagă astfel că disciplina sfântă, cel puţin câte o dată,
trebuie să lase locul justelor exigenţe ale iubirii. Şi pe un ton puţin glumeţ,
Scolastica a continuat: “Ieşi, du-te, şi lasă-mă aici, întoarce-te în clauzura
ta”.
Nimeni nu şi-a mişcat piciorul
şi, după ce au recitat psalmii de noapte, şi-au reluat convorbirea şi noaptea a
trecut ca vântul.
În acest moment, Grigore face un
scurt, dar interesant comentariu, spunând că Scolastica “a fost mai puternică,
deoarece a avut o iubire mai mare”.
Dimineaţa, afară strălucea
soarele. După celebrarea euharistică, călugăriţele au pornit pe drumul de
întoarcere şi Scolastica a ajuns acasă obosită de călătorie, dar fericită
datorită extraordinarei întâlniri ce i-a adus în inimă o puternică nostalgie a
paradisului, pe care l-a gustat cu anticipaţie în convorbirea pe care a avut-o
cu fratele ei. În ziua următoare, nu-i rămânea altceva decât să se odihnească
şi să contemple, dar a treia zi, inima ei a încetat să mai bată.
Porumbiţa în drum spre cuib
De la fereastra turnului, unde-şi
avea locuinţa, Benedict a văzut o porumbiţă zburând spre cer. A trimis atunci
să ia trupul surorii sale şi să-l înmormânteze în biserica mănăstirii. Puţin
după aceea, a fost adăugat acolo şi trupul său, în aşteptarea învierii.
“Mormântul nu putea să ţină
separate trupurile acelora care rămăseseră întotdeauna unite în Dumnezeu prin
aceeaşi simţire”, acesta este comentariul lapidar al sfântului Grigore.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu