Plăsmuirea femeii din coasta bărbatului



Plăsmuirea Evei - de Buonarroti Michelangelo
(Capela Sixtină - Muzeele Vaticane)

„Iubire sărbătorească, printr-un ecou Populezi universul exilat” (G. Ungaretti, Ecou).

 

Fragmentul biblic din Cartea Genezei ce descrie plăsmuirea divină a femeii din coasta bărbatului (Gen 2,21-22) nu trebuie izolat de contextul configurat în Gen 1,26-27, în care este descrisă crearea plurală a omului de către un Dumnezeu care vorbeşte la plural. Adam (omul originar) este creat dual ca bărbat şi femeie, după chipul lui Elohim. Dumnezeu se oferă astfel ca model pentru cuplul uman. În interpretarea rabinului Marc-Alain Ouaknin, fragmentul din Gen 1,26-27 pare să ateste şi o structură duală, sexuată, prezentă în Dumnezeu însuşi. Care este, aşadar, sensul mai profund al alcătuirii femeii din coasta bărbatului (Gen 2,21-22)? Şi în ce măsură trimite aceasta la menirea sau la vocaţia relaţională a omului? În primul rând, localizarea „coastei“ bărbatului în proximitatea inimii lui (Gen 2,21) implică o „escavare“ a lui profundă, pentru ca Dumnezeu să extragă „materia primă“ din care alcătuieşte femeia. Privarea bărbatului de o porţiune de lângă inima lui pare menită să-i indice un destin ex-tatic, pentru a-şi afla plenitudinea ieşind din sine, împreună cu femeia „extrasă“ de Dumnezeu din el. Această plenitudine nu e o simplă restaurare a omului (Adam) solipsist – cel de dinaintea plăsmuirii femeii. Bărbatul e descris ca solitar şi neîmplinit înainte de apariţia femeii („dar pentru Adam nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească“, Gen 2,20). Întâlnirea cu femeia plăsmuită din el şi adusă în faţa lui îl face, în schimb, pe Adam să se conştientizeze pe sine ca bărbat şi să exulte de bucurie („Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!“). Conştientizarea de sine îl face să realizeze că are un nume (bărbat, iş) pe care îl primeşte din privirea femeii şi să îi dea femeii un nume derivat din numele lui (işa). Alcătuirea femeii din bărbat e astfel o precondiţie pentru ca cei doi să se potrivească şi să se poată regăsi unul în celălalt – pe de altă parte, din „coasta“ luată din bărbat Dumnezeu face o creatură diferită de el, întrucât numai din două fiinţe diferite şi complementare poate fi concepută o unitate (Gen 2,24), care rămâne totuşi duală – şi nu absorbită într-o entitate sferică androginală, ca în Banchetul lui Platon.

 

Alcătuirea femeii din coasta bărbatului primeşte, după moartea lui Isus pe Cruce, şi valenţe cristologice: Biserica se naşte din coasta străpunsă cu o suliţă a Mântuitorului, căzut, precum Adam, într-un somn extatic, care este, de astă dată, al morţii (In 19,34). Interpretând plăsmuirea femeii dintr-un fragment luat din bărbat şi menirea bărbatului de a-şi ieşi din sine ex-tatic pentru a o întâlni pe femeia care e „un ajutor potrivit pentru el“ (Gen 2,18), putem spune că femeia este destinată să fie imanenţa transcendentă a bărbatului. Extrasă din intimitatea lui vitală, ea e „exteriorizată“ într-un om (adam) diferit, pornind de la fiinţa lui profundă. De aceea, bărbatul are nevoie de o ieşire din sine pentru a întâlni femeia şi nu se poate împlini solitar („nu este bine ca omul să fie singur“, Gen 2,18). Bărbatul priveşte, de aceea, femeia ca pe fiinţa care îi restaurează în profunzime integritatea umană – aceea în care şi împreună cu care îşi poate împlini căutările imanente: „Iată în sfârşit aceea care...“. Alcătuirea femeii din coasta bărbatului indică, în schimb, faptul că el este menit să fie transcendenţa ei imanentă. Fiind extrasă din „coasta“ lui, el este cel care dă sens existenţei ei imanente şi, deşi el este în afara ei (transcendent), ea este „carne din carnea lui“. Ea este din el, ceea ce înseamnă că numai în el şi împreună cu el îşi va putea găsi plenitudinea umană, într-o transcendenţă ce este totuşi imanentă. Bărbatul a cărui privire comunică înţelepciune, bunătate şi căldură masculină este, de aceea, pentru femeie semnul irezistibil al prezenţei lui Dumnezeu – transcendenţa absolută. E, probabil, privirea pe care a întâlnit-o Rebeca atunci când şi-a ridicat ochii şi l-a văzut prima oară pe Isaac: „Rebeca a ridicat şi ea ochii, a văzut pe Isaac“ (Gen 24,64). Dar atât bărbatul, cât şi femeia sunt codependenţi de întâlnirea lor şi nu-şi pot găsi plenitudinea umană decât extatic, ieşind din sine şi primindu-l pe celălalt în propria inimă. În circuitul profund al iubirii, fiecare din ei „locuieşte“ în celălalt, dar percepţia acestei locuiri e diferită.

 

Pentru bărbat, femeia iubită locuieşte în el într-un sens apropiat de cel originar: în „cavitatea“ de lângă inima lui, adică în profunzimea fiinţei lui afective şi spirituale. Pentru femeie, bărbatul iubit locuieşte în ea în sensul în care întreaga ei existenţă spirituală şi afectivă e „derivată“ prin referinţa la el şi ea este cufundată prin iubire ex-tatică în el şi în ceea ce este împreună cu el, reconstituind astfel sensul originar în care el se află la originea ei transcendent-imanentă. Alienarea de celălalt sau absenţa lui se manifestă, de asemenea, diferit: în absenţa femeii, bărbatul se simte neîmplinit şi condamnat la o singurătate sterilă; în absenţa bărbatului, femeia îşi percepe existenţa ca absurdă şi lipsită de finalitate. Plenitudinea lor nu poate fi restaurată decât în sanctuarul intim al iubirii, în care devin posibile descoperirea misterului celuilalt, descoperirea de sine în celălalt şi descoperirea unei plenitudini mai mare decât ei, care este vestigiul şi sacramentul Sfintei Treimi în iubirea lor. Întâlnirea dintre bărbat şi femeie are şi menirea conjugării, a formării unui „singur trup“ (Gen 2,24). Conjugarea nu trebuie înţeleasă doar somatic, ci e prezentă în întreaga dinamică spirituală şi afectivă a iubirii dintre bărbat şi femeie. Întâlnirea dintre bărbat şi femeie orientată spre conjugarea şi comuniunea lor apare astfel, în naraţiunea biblică, încă din zorii creaţiei. Căderea omului încă nu a survenit când Dumnezeu şi-a dezvăluit către umanitate proiectul Său de a-şi exprima şi difuza iubirea prin comuniunea nupţială dintre bărbat şi femeie, care trebuie, de aceea, priviţi ca persoane nupţiale. Propensiunea către un altul diferit, transcendent-imanent sau imanent-transcendent, este astfel nu doar ineradicabilă din inima omului, ci şi încărcată de un sens pozitiv. Chiar dacă poate cunoaşte multiple degenerări, chemarea la un extaz al plenitudinii trăit în comuniunea dintre bărbat şi femeie, ce devine semn al plenitudinii iubirii intratrinitare şi al iubirii dintre Cristos şi sufletul credincios, nu poate fi dezrădăcinată din profunzimile sufletului uman. Misticii autentici din toate religiile confirmă, de altfel, această propensiune şi promisiune erotică, trăind-o în modul cel mai intens.

 

Dualitatea masculin-feminin care conduce la conjugare se manifestă în tot cosmosul creat, începând cu cerul (tată) şi pământul (mamă) şi continuând cu păsările şi animalele. Interpretând erosul ca pe un „sacrament păgân“, C.S. Lewis afirmă că, în actul iubirii erotice, în bărbat este condensată toată masculinitatea lumii şi în femeie – toată feminitatea lumii. Misterul iubirii erotice devine astfel o dramă nupţială cosmică, o uniune rituală a Cerului sau a Formei cu Pământul sau Materia. Dar el se grăbeşte să adauge că „rolul de conducere“ al bărbatului nu e legitimat implicit prin acest sacrament păgân – aşa cum s-au grăbit să deducă, de pildă, comentând poziţia bărbatului în ritualul erotic, feministele radicale ce contestă „subordonarea femeii prin sexualitate“. Sacramentul erotic în care bărbatul reprezintă Cerul şi femeia Pământul nu justifică fără drept de apel „autoritatea bărbatului“ – explică Lewis, făcând referire la Noul Testament: pentru creştini, autoritatea bărbatului e condiţionată de capacitatea lui de a juca faţă de soţia sa rolul pe care Cristos îl joacă pentru Biserică. Ar fi, de aceea, oportun ca, la liturghia ortodoxă a căsătoriei, citirea textului paulinic din Ef 5,22-33, în care Apostolul îi recomandă femeii supunerea faţă de soţul ei ca faţă de Domnul, să fie clarificată printr-o cateheză care să elimine posibilele confuzii: autoritatea bărbatului faţă de femeie e condiţionată de capacitatea lui de a-l imita pe Mirele Bisericii – or, Cristos s-a dăruit Bisericii sale până la abandon şi jertfire de sine (Ef 5,25). Descrierea femeii – prin raportare la bărbat, dar respectând demnitatea ei specifică – din liturghia romano-catolică a căsătoriei ca „însoţitoare egală a bărbatului“ este, probabil, mai precisă teologic, temeiul ei aflându-se în Cartea Genezei, unde femeia e privită de Dumnezeu ca „un ajutor potrivit“ pentru bărbat (Gen 2,18).

 

Această formulare trimite fără echivoc la comuniunea dintre egali complementari ce a stat în intenţia creatoare originară a lui Dumnezeu. Comuniunea dintre bărbat şi femeie stă, aşadar, în substanţa proiectului creator al lui Dumnezeu de a-şi exprima iubirea – şi natura profundă a divinităţii Sale – prin umanitatea creată dual, cu o menire ex-tatică. Adevărul despre sine al bărbatului şi al femeii nu poate fi, de aceea, închis în eurile lor solipsiste. El respiră şi cântă numai în comuniunea lor interpersonală, al cărei arhetip este comuniunea persoanelor trinitare. Adevărul Dumnezeului întreit şi al omului privit dual, ca bărbat şi femeie, este comuniunea interpersonală de iubire.

(Tereza-Brînduşa Palade, „Plăsmuirea femeii din coasta bărbatului”: Observator cultural, nr. 729 (iulie 2014). [Sursă: http://www.observatorcultural.ro/Plasmuirea-femeii-din-coasta-barbatului*articleID_30473-articles_details.html]).