Evanghelia – Matei 16,21-27:
De atunci a început Isus să le destăinuie discipolilor săi că trebuie să meargă
la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a
cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie. Atunci, Petru, luându-l
deoparte, a început să-l certe spunând: “Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta
nu ţi se va întâmpla niciodată!” Dar el, întorcându-se, i-a spus lui Petru:
“Mergi în urma mea, Satană. Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru
că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. Atunci
Isus a spus discipolilor săi: “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe
la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o
va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla. Aşadar, ce
i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul?
Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va veni în
gloria Tatălui cu îngerii săi şi atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut.
Omilie
Fragmentul evanghelic (Mt
16,21-27) din liturgia de astăzi este continuarea fragmentului din duminica
trecută. Sunt două părţi ale aceluiaşi episod, care aparent prezintă două
aspecte contrastante: credinţa lui Petru şi neînţelegerea sa cu privire la
misterul crucii; autoritatea încredinţată lui Petru şi reproşul adresat lui de
Isus. Pe de o parte, slăbiciunea lui Petru şi pe de altă parte tăria stâncii pe
care îşi construieşte Isus Biserica. Cu aceasta vrea să ni spună că Petru este
aşa prin har, în virtutea unei alegeri a lui Dumnezeu, şi nu prin calităţile
sale naturale.
Dar în evanghelia din această duminică mai este încă ceva:
evanghelistul vrea să ne facă să parcurgem un drum de la credinţa în Isus Mesia
la credinţa în Fiul Omului suferind. Există o necredinţă a mulţimii, dar este
şi necredinţa chiar a ucenicilor: căci poţi accepta că Isus este Mesia, dar să
refuzi că el trebuie să sufere. Poţi mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu,
şi totuşi să nu-ţi dai seama că el este un Dumnezeu răstignit. Prizonier încă
în logica oamenilor, ucenicul încearcă să-l împiedice pe Isus să se conformeze
cu logica lui Dumnezeu. Şi atunci Isus îi răspunde ucenicului cu aceeaşi
exclamaţie pe care o găsim în relatarea despre ispitire: „Pleacă de la mine,
Satano! Tu eşti o piedică în calea mea. Tu nu gândeşti la ceea ce vrea
Dumnezeu, ci la ceea ce vor oamenii!” În ambele cazuri – la ispitire ca şi în
cuvintele lui Petru – îi este propusă lui Isus o alegere mesianică ce refuză
căile lui Dumnezeu pentru a parcurge căile oamenilor.
Este clar în acest punct ce înseamnă cu adevărat a-l urma pe
Isus, imperativ pe care încă o dată îl aminteşte ucenicilor săi: „Dacă cineva
dintre voi vrea să vină după mine, să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi
să mă urmeze”. A renunţa la sine însuşi înseamnă a renunţa la propria idee
despre Dumnezeu, pentru a o accepta pe aceea a lui Isus: nu un Dumnezeu glorios
şi puternic, dar un Dumnezeu care se descoperă în iubire şi în dăruirea de
sine. Dar mai putem spune că a renunţa la sine însuşi înseamnă a schimba logica
propriei existenţe: nu o viaţă trăită în avantajul propriu, dar o viaţă trăită
ca dăruire. Aceasta este logica fundamentală a crucii, atât pentru Isus cât şi
pentru ucenici.
(pr. Bruno Maggioni [28.08.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu