 |
| Sămânța de muștar. |
Timpul
de așteptare
pr. Isidor
Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (17 iunie 2018)
Lecturi: Ezechiel
17,22-24; 2Corinteni
5,6-10; Evanghelia Marcu
4,26-34; lecturi
Omilie
Cuvântul Domnului din această săptămână ne pune în față împărăția lui
Dumnezeu și sămânța de muștar și ne invită să facem noi alegerea. Astăzi Isus vorbește
despre împărăția lui Dumnezeu într-un limbaj parabolic. Sunt două parabole
relatate de Cristos discipolilor, cu referință la o situație de criză: multă lume,
chiar și rudele sale, nu reușesc să-l înțeleagă. Iar el este prea absorbit
cu vestirea împărăţiei şi chemarea la convertire. Este dificil să accepte
ideile Domnului și să le trăiască… Cu aceste două parabole Isus
intenționează să mărească încrederea mulțimilor în el și să-i facă să iasă din
dificultate. Acțiunea lui Dumnezeu este evocată
într-un limbaj care vorbește despre începuturile modeste ale împărăției lui
Dumnezeu, ba chiar aproape invizibile, dar destinate să fie mărețe. Este timpul
așteptării…
Profetul Ezechiel (Ez 17,22-24) îşi desfăşoară
activitatea de profet prin anii 593 și 571 înainte de Cristos: este perioada
dramatică pentru regatul lui Iuda şi pentru dinastia davidică, păstrătoarea
promisiunilor mesianice; este distrugerea Ierusalimului și a templului. Trăiește în
anii întunecați ai exilului babilonic. Totul pare că se sfârşeşte, aşa
cum se întâmplă adesea în istoria oamenilor. Dar profetul cântă speranţa,
bazându-se pe credinţa de nezdruncinat în Dumnezeu. Este convins că nici o
răutate umană nu poate să pună capăt planului Domnului. Vorbește despre acțiunea lui Dumnezeu într-un limbaj alegoric: o mică
ramură devine o plantă robustă și foarte puternică, fiind capabilă să locuiască
între ramurile ei multe păsări: „voi
rupe din vârful ramurilor sale o ramură fragedă şi o voi planta pe un munte
înalt şi măreţ. Pe un munte înalt din Israel o voi planta: va face ramuri şi va
da rod şi va deveni un cedru frumos. Vor locui sub el toate păsările de tot
felul, la umbra frunzişului său vor locui” (vv. 22-23). Israel era un mare
cedru dar distrus de invazia asiriană. Totuși Dumnezeu nu lasă să cadă complet
speranța poporului său. Lui
Dumnezeu îi este de ajuns o rămurică fragedă pentru a face să se nască un copac
mai mare decât cel căzut. Va păstra o rămurica din exil babilonic și o va
planta pe muntele sfânt al alianței și, de aici, se va transformă în arborele
mesianic care va deveni măreț. Profetul găsește cuvintele potrivite să dea
curaj şi speranţă poporul. Rămurica lui Israel și-a dat rodul său: este Isus
Cristos. Se va dezvolta într-un cedru impunător unde vor locui tot felul de
păsări, de la popoare venite de pretutindeni. Este semnul vieții, al încrederii
și al speranței.
Despre această încredere ne vorbeşte
sfântul Paul în Scrisoarea a doua către
Corinteni (2Cor 5,6-10) din lectură
a doua. Primii ani de creştinism au fost marcați de persecuţi. Apostolul a întâlnit
numeroase dificultăţi în slujirea sa. Paul compară viața pământească cu exilul:
„suntem plini de încredere, deşi ştim că, atât timp cât locuim în trup, suntem
departe de Domnul” (v. 6). „Locuirea în trup” – reședința noastră pământească
și istorică – este exilul îndepărtat de Domnul unde a crede este dificil, a iubi
este obositor, a spera este dramatic. „Umblăm prin credinţă”: este calea
riscului, a adeziunii atât de obscură… Dar „suntem plini de încredere şi ne
place mai mult să părăsim trupul şi să ne întoarcem acasă la Dumnezeu” (v. 8). Domnul
ne pregăteşte o casă veşnică în ceruri. Acest mesaj de îmbărbătare este o veste
bună pentru creştini. Dacă rămânem atraşi de Cristos, nimic nu ne poate
despărţi de iubirea lui, de vreme ce Biserica este un loc al angajării creștine în
dragoste.
Evanghelia după sfântul Marcu se adresează creştinilor dezorientați.
Întrebarea lor este din toate timpurile: în lumea aceasta în care totul merge
rău, unde este Dumnezeul nostru? Ce s-a întâmplat cu promisiunile lui Isus? Cum
să păstrăm credinţa în fața tuturor acestor violenţe? Marcu le amintește
cuvintele lui Cristos de pe vremuri. Astăzi citim două parabole (Mc 4,26-34): cea a seminţei care creşte încet, dar sigur, şi cea a
grăuntelui de muştar care ajunge arbore. Este copacul de muștar care pe malurile Tiberiadei poate să ajungă la trei
metri înălțime și pe care pot să se așeze și să-și facă cuiburi păsărelele. Amândouă
zugrăvesc triumful la care va ajunge împărăţia lui Dumnezeu. Isus vorbeşte
despre acest „timp de aşteptare” şi de stilul în care Dumnezeu lucrează în
lume. „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ şi,
fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte,
nici el nu ştie cum” (vv. 26-27). Isus vorbeşte despre sămânţa care germinează
şi creşte singură. Semănatul este mereu un risc ce presupune speranţă și
răbdare. Semănătorul nu poate interveni, pentru că nu ştie ce ar putea face:
„sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum”. Pământul lucrează de la sine,
cu calm, după legile sale. A semănat plin de speranţă conştient că Dumnezeu nu
lucrează în zadar. Pământul produce de la sine mai întâi firul de iarbă, apoi
paiul încă verde, apoi începe să se formeze spicul care se umple de boabe. Când
rodul s-a copt, vine timpul secerişului. Până atunci, omul trebuie să aştepte…
Ca omul din parabola
semănătorului, Isus aruncă generos sămânţa cuvântului său în pământul vieţii
noastre: cuvântul Domnului semănat prin glasul preotului şi al celor care
citesc în adunarea convocată pentru rugăciune. Dar între însămânţare şi seceriş este un drum lung. Recolta va
veni dar va fi pentru mai târziu. Dumnezeul nostru pare să fie absent, dar
acţiunea sa este discretă și eficientă. Împărăția
lui Dumnezeu este o realitate aproape invizibilă, adesea învăluită în neînțelegeri,
ironie, insuccese…
În evanghelia după Marcu, acestea
sunt unicele parabole numite ale împărăției lui Dumnezeu. Pentru mulțimea care
căuta să înțeleagă învățătura despre împărăția Domnului, aceste două
ilustrații dezvăluie puterea lui Dumnezeu care, prin Isus Cristos, face ca împărăția
sa să crească și să aducă roade…
Este necesar să devină izvor de speranță, de încredere și de încredințare în mâinile lui Dumnezeu. Să facem ca optimismul, bucuria şi speranţa lui Isus să pătrundă în noi, discipolii săi, chemaţi să semănăm cuvântul şi să fim cuvânt…
Copacului mare al domniei universale a lui Cristos este paradoxul speranței creștine...
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu