Scrisoare către femei - de Ioan Paul al II-lea

 

Scrisoarea
suveranului pontif Ioan Paul al II-lea
către femei

(29 iunie 1995)

Vouă, femeilor din lumea întreagă, vă transmit salutul meu cel mai cordial!

 

1. FIECĂREIA DINTRE VOI şi tuturor femeilor din lumea întreagă vă adresez această scrisoare în semnul împărtăşirii şi al recunoştinţei, acum când se apropie Cea de-a IV-a Conferinţă Mondială privind Femeia, care va avea loc la Pekin în luna septembrie a acestui an.

 

Doresc în primul rând să-mi exprim via mea preţuire faţă de Organizaţia Naţiunilor Unite, care a promovat o iniţiativă de aşa mare importanţă. Şi Biserica intenţionează să-şi ofere contribuţia în apărarea demnităţii, rolului şi drepturilor femeilor, nu numai prin aportul specific al delegaţiei oficiale a Sfântului Scaun la lucrările de la Pekin, dar şi vorbind direct inimii şi minţii tuturor femeilor. Recent, cu ocazia vizitei pe care doamna Gertruda Mongella, secretar general al conferinţei, mi-a făcut-o, tocmai în vederea acestei importante întâlniri, am ţinut să-i încredinţez un mesaj în care sunt adunate câteva puncte fundamentale ale învăţăturii Bisericii în această privinţă. Este un mesaj care, dincolo de circumstanţa specială care l-a inspirat, se deschide perspectivei mai generale a realităţii şi problemelor femeilor în ansamblul lor, punându-se în slujirea cauzei lor în Biserică şi în lumea contemporană. De aceea, am hotărât ca el să fie transmis tuturor conferinţelor episcopale, pentru a-i asigura maxima difuzare.

 

Având în faţa ochilor ceea ce scriam în acel document, aş vrea acum să mă adresez direct fiecărei femei, pentru a reflecta împreună cu ea asupra problemelor şi perspectivelor condiţiei femeii timpului nostru, oprindu-mă într-un chip special asupra temei esenţiale a demnităţii şi drepturilor femeilor, considerate în lumina cuvântului lui Dumnezeu.

 

Punctul de pornire al acestui ideal dialog nu poate fi decât mulţumirea. Biserica - scriam în scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem - "doreşte să aducă mulţumiri Preasfintei Treimi pentru «misterul femeii», şi pentru fiecare femeie, pentru ceea ce constituie veşnica măsură a demnităţii sale feminine, pentru «marile lucruri ale lui Dumnezeu» care în istoria generaţiilor umane s-au săvârşit în ea şi prin ea" (nr. 31).

 

2. Mulţumirea adusă Domnului pentru planul său referitor la vocaţia şi misiunea femeii în lume devine şi o mulţumire concretă şi directă adusă femeilor, fiecărei femei, pentru ceea ce reprezintă ea în viaţa omenirii.

 

Mulţumire ţie, femeie-mamă, care devii sânul fiinţei umane în bucuria şi în chinul unei experienţe unice, care te face zâmbetul lui Dumnezeu pentru copilul care vine la lumină, te face călăuza primilor săi paşi, sprijinul creşterii sale, punctul de referinţă în drumul vieţii care va urma.

 

Mulţumire ţie, femeie-soţie, care-ţi uneşti irevocabil destinul tău cu destinul unui bărbat, într-un raport de dăruire reciprocă, în slujirea comuniunii şi a vieţii.

 

Mulţumire ţie, femeie-fiică şi femeie-soră, care porţi în nucleul familial şi apoi în ansamblul vieţii sociale bogăţiile sensibilităţii tale, ale intuiţiei tale, ale generozităţii şi statorniciei tale.

 

Mulţumire ţie, femeie-muncitoare, angajată în toate domeniile vieţii sociale, economice, culturale, artistice şi politice, pentru indispensabila contribuţie pe care o aduci la elaborarea unei culturi capabile să unească raţiunea şi sentimentul, la o concepţie despre viaţă mereu deschisă sensului "misterului", la edificarea de structuri economice şi politice tot mai bogate ale umanităţii.

 

Mulţumire ţie, femeie-consacrată, care după exemplul celei mai mari dintre femei, Mama lui Cristos, Cuvântul întrupat, te deschizi cu docilitate şi fidelitate la iubirea de Dumnezeu, ajutând Biserica şi întreaga omenire să trăiască în raporturile cu Dumnezeu un răspuns "sponsal", care exprimă în mod minunat comuniunea pe care el vrea s-o stabilească cu creatura sa.

 

Mulţumire ţie, femeie, pentru însuşi faptul că eşti femeie! Cu percepţia care este proprie feminităţii tale, tu îmbogăţeşti înţelegerea lumii şi contribui la adevărul deplin al raporturilor umane.

3. Dar ştiu prea bine că numai mulţumirea nu ajunge. Din nefericire suntem moştenitorii unei istorii a unor condiţionări enorme care, în toate timpurile şi în toate locurile, au făcut dificil drumul femeii neluate în seamă în demnitatea sa, deformată în prerogativele sale, nu rareori marginalizată şi chiar redusă în starea de sclavie. Toate acestea au împiedicat-o să fie în profunzime ea însăşi, şi au sărăcit întreaga omenire de autenticele bogăţii spirituale. Desigur nu ar fi deloc uşor să indicăm responsabilităţi exacte, dată fiind puterea sedimentărilor culturale care, de-a lungul secolelor, au plăsmuit mentalităţile şi instituţiile. Dar dacă printre aceste responsabilităţi obiective, mai ales în anumite contexte istorice, au existat şi din partea unor fii ai Bisericii, îmi pare rău sincer de ele. Acest regret să se traducă pentru toată Biserica într-un angajament de reînnoită fidelitate faţă de inspiraţia evanghelică, care tocmai asupra temei de eliberare a femeilor de orice formă de exploatare şi de stăpânire are un mesaj de veşnică actualitate, mesaj care izvorăşte din însăşi atitudinea lui Cristos. El, trecând peste canoanele care erau în vigoare în cultura timpului său, a avut faţă de femei o atitudine de deschidere, de respect, de primire, de iubire. Astfel el cinstea în femeie demnitatea pe care ea o are dintotdeauna în planul şi în iubirea lui Dumnezeu. Privind la el, acum spre sfârşitul acestui al doilea mileniu, ne vine imediat în minte întrebarea: cât a fost primit şi actualizat din mesajul său?

 

Da, este ceasul să privim cu curajul memoriei şi cu recunoaşterea sinceră a responsabilităţii de-a lungul istoriei omenirii, pentru care femeile şi-au adus o contribuţie deloc inferioară contribuţiei bărbaţilor, şi de cele mai multe ori în nişte condiţii mai puţin avantajate. În special mă gândesc la femeile care au iubit cultura şi arta şi s-au dedicat lor, pornind de la condiţii dezavantajate, adesea excluse de la o educaţie paritară, expuse subaprecierii, neluării în seamă şi chiar excluderii aportului lor intelectual. Din nefericire, din multipla operă a femeilor în istorie, ne-a rămas foarte puţin relevabil prin instrumentele istoriografiei ştiinţifice. Din fericire, dacă timpul a îngropat urmele documentare ale acestei opere, nu putem să nu ne dăm seama de influenţele ei benefice în limfa vitală care impregnează fiinţa generaţiilor care s-au succedat până la noi. Faţă de această mare şi imensă "tradiţie", omenirea are o datorie incalculabilă. Câte femei nu au fost şi sunt încă şi astăzi evaluate mai mult pentru aspectul lor fizic decât pentru competenţa, profesionalismul, inteligenţa, bogăţia sensibilităţii lor şi, în definitiv, pentru însăşi demnitatea fiinţei lor!

 

4. Şi ce să mai spunem de obstacolele care, în multe părţi ale lumii, mai împiedică încă femeile la deplina lor inserare în viaţa socială, politică şi economică? Este suficient să ne gândim la faptul că adesea, în loc de a fi felicitat, este penalizat darul maternităţii, căreia omenirea îi datorează însăşi supravieţuirea. Desigur, mai rămâne încă mult de făcut pentru ca realitatea de a fi femeie şi mamă să nu comporte o discriminare. Este urgentă obţinerea peste tot a unei egalităţi efective a drepturilor persoanei şi în consecinţă paritatea salariului faţă de paritatea muncii, protecţia mamei-muncitoare, avansările corecte în carieră, egalitatea între soţi în dreptul familiei, recunoaşterea a tot ceea ce este legat de drepturile şi datoriile de cetăţean într-un regim democratic.

 

Este vorba despre un act de dreptate, dar şi despre o necesitate. Gravele probleme în discuţie vor cunoaşte, în politica viitorului, angajamentul din ce în ce mai mare al femeii: timpul liber, calitatea vieţii, migraţiile, serviciile sociale, eutanasia, drogul, sănătatea şi asistenţa, ecologia etc. În toate aceste domenii, o mai mare prezenţă socială a femeii se va dovedi preţioasă, pentru că ea va contribui la explodarea contradicţiilor unei societăţi organizate numai pe criterii de eficienţă şi productivitate şi va determina la reformularea sistemelor în absolutul avantaj al proceselor de umanizare care trasează "civilizaţia iubirii".

 

5. Gândindu-ne apoi la unul dintre aspectele cele mai delicate ale situaţiei femeii în lume, oare cum să nu amintim de lunga şi umilitoarea istorie - adesea "subterană" - de abuzuri comise faţă de femei în domeniul sexualităţii? În pragul celui de-al treilea mileniu nu putem rămâne nepăsători şi resemnaţi în faţa acestui fenomen. Este ceasul condamnării cu fermitate a tuturor formelor de violenţă sexuală care nu rareori au drept obiect femeile, dând naştere la instrumente legislative adaptate de apărare. De asemenea, în numele respectului faţă de persoană, nu putem să nu denunţăm răspândita cultură hedonistă şi mercantilă care promovează exploatarea sistematică a sexualităţii, determinând chiar şi fetiţele, care sunt la o vârstă foarte tânără, să cadă în circuitele corupţiei şi să se preteze la comercializarea trupului lor.

 

În faţa unor atare perversiuni, cât de mult nu merită să fie apreciate în schimb femeile care, printr-o iubire eroică faţă de creatura lor, duc înainte o sarcină determinată de nedreptatea raporturilor sexuale impuse cu forţa; şi aceasta nu numai în cadrul atrocităţilor care se verifică din păcate în contextul unor războaie aşa de frecvente încă în lume, dar şi în situaţiile de bunăstare şi de pace, viciate adesea de o cultură de permisivism hedonist, în care prosperă mai uşor chiar tendinţele unei masculinizări agresive. În astfel de condiţii, alegerea avortului, care rămâne totdeauna un păcat grav, mai înainte de a fi o responsabilitate de pus în spatele femeilor, este o crimă care trebuie imputată bărbatului şi complicităţii ambientului înconjurător.

 

6. De aceea, mulţumirea mea adresată femeilor devine apel îndurerat, ca toţi, şi în special statele şi instituţiile internaţionale, să facă tot ceea ce este necesar pentru a restitui femeilor respectul deplin al demnităţii şi rolului lor. În această privinţă nu pot să nu-mi manifest admiraţia faţă de femeile de bunăvoinţă care s-au dedicat apărării demnităţii condiţiei femeii prin cucerirea drepturilor fundamentale sociale, economice şi politice, şi au luat o iniţiativă curajoasă în acest sens în nişte timpuri în care această angajare a lor era considerată un act de încălcare a legii, un semn de lipsă de feminitate, o manifestare de exhibiţionism, şi chiar un păcat!

 

Aşa cum scriam în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din acest an, privind la acest mare proces de eliberare a femeii, se poate spune că "a fost un drum dificil şi complex, şi uneori nu lipsit de erori, dar esenţialmente pozitiv, chiar dacă nerealizat pe deplin din cauza multor obstacole care, în diferite părţi ale lumii, se interpun pentru ca femeia să fie recunoscută, respectată, evaluată în demnitatea ei specială" (nr. 4).

 

Trebuie să continuăm pe acest drum! Dar sunt convins că secretul parcurgerii mai rapide a drumului spre deplinul respect al identităţii feminine nu trece numai prin denunţarea, chiar dacă necesară, a discriminărilor şi nedreptăţilor, dar mai ales printr-un faptic şi luminat plan de promovare, care să privească toate domeniile vieţii femeii, începând de la o reînnoită şi universală conştientizare a demnităţii femeii. La recunoaşterea ei, în ciuda multiplelor condiţionări istorice, ne conduce raţiunea însăşi, care culege legea lui Dumnezeu înscrisă în inima fiecărui om. Însă cuvântul lui Dumnezeu este mai ales acela care ne permite să identificăm clar radicalul fundament antropologic al demnităţii femeii, indicându-ni-l în planul lui Dumnezeu referitor la omenire.

 

7. De aceea, permiteţi-mi, dragi surori, ca împreună cu voi să remeditez minunata pagină biblică în care ni se prezintă creaţia omului, şi care ne spune atât de multe despre demnitatea şi misiunea voastră în lume.

 

Cartea Genezei vorbeşte despre creaţie în mod sintetic şi într-un limbaj poetic, dar profund adevărat: "Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat: bărbat şi femeie i-a creat" (Gen 1,27). Actul creator al lui Dumnezeu se desfăşoară conform unui plan precis. Înainte de toate, ne este spus că omul este creat "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" (cf. Gen 1,26), expresie care clarifică imediat trăsătura caracteristică a omului în ansamblul lucrării creaţiei.

 

Apoi se spune că el, încă de la început, este creat ca "bărbat şi femeie" (Gen 1,27). Însăşi Scriptura ne furnizează interpretarea acestui fapt: omul, deşi se află înconjurat de nenumăratele creaturi ale lumii vizibile, îşi dă seama că este singur (cf. Gen 2,20). Dumnezeu intervine pentru a-l scoate din această situaţie de solitudine: "Nu este bine ca omul să fie singur: să-i facem un ajutor potrivit pentru el" (Gen 2,18). Prin urmare, în creaţia femeii este înscris încă de la început principiul de ajutor: ajutor - să băgăm bine de seamă - nu unilateral, ci reciproc. Femeia este complementul bărbatului, aşa cum bărbatul este complementul femeii: femeia şi bărbatul sunt complementari între ei. Feminitatea realizează "umanul" în ceea ce priveşte masculinitatea, dar într-un mod diferit şi complementar.

 

Atunci când Geneza vorbeşte despre "ajutor", nu se referă doar la domeniul acţiunii, ci şi la cel al fiinţei. Feminitatea şi masculinitatea sunt complementare între ele nu numai din punct de vedere fizic şi psihic, dar şi ontologic. Numai datorită dualităţii "bărbatului" şi "femeii", se realizează pe deplin "umanul".

 

8. După ce crează omul bărbat şi femeie, Dumnezeu le spune la amândoi: "Umpleţi pământul şi stăpâniţi-l" (Gen 1,28). Nu le conferă numai puterea de a procrea pentru a perpetua în timp neamul omenesc, ci le şi încredinţează pământul în stăpânire, angajându-i să-i administreze resursele în mod responsabil. Fiinţă raţională şi liberă, omul este chemat să transforme înfăţişarea pământului. În această misiune, care în măsură esenţială este operă de cultură, atât bărbatul cât şi femeia au încă de la început o responsabilitate egală. În reciprocitatea lor sponsală şi rodnică, în misiunea lor comună de a stăpâni şi supune pământul, femeia şi bărbatul nu reflectă o egalitate statică şi omologantă, dar nici o diferenţă abisală şi inexorabil conflictuală: raportul lor cel mai natural, care corespunde planului lui Dumnezeu, este "unitatea a doi", adică o "uni-dualitate" relaţională, care permite fiecăruia să simtă raportul interpersonal şi reciproc ca pe un dar care îmbogăţeşte şi responsabilizează.

 

Acestei "unităţi a doi" îi este încredinţată de Dumnezeu nu numai opera procreaţiei şi viaţa familiei, dar însăşi construirea istoriei. Dacă în timpul Anului Internaţional al Familiei, celebrat în 1994, atenţia s-a îndreptat asupra femeii ca mamă, ocazia Conferinţei de la Pekin revine favorabilă pentru o reînnoită conştientizare a contribuţiei multiple pe care o oferă femeia vieţii societăţii şi naţiunii întregi. Este înainte de toate o contribuţie de natură spirituală şi culturală, dar şi socio-politică şi economică. Într-adevăr, diferitele sectoare ale societăţii, statele, culturile naţionale şi, în definitiv, progresul întregului neam omenesc datorează foarte mult aportului femeii!

 

9. Este clar că progresul este evaluat conform categoriilor ştiinţifice şi tehnice, dar şi din acest punct de vedere nu lipseşte contribuţia femeii. Însă aceasta nu este singura dimensiune a progresului, dimpotrivă nu este nici chiar principala. Mai importantă este dimensiunea socio-etică, care cuprinde relaţiile umane şi valorile spiritului: din acest punct de vedere, societatea este în mare parte datoare tocmai "geniului femeii" care a dezvoltat această dimensiune, adesea fără prea mare tapaj, începând de la raporturile zilnice între persoane, în special în cadrul familiei.

 

Aş dori în această privinţă să exprim o mulţumire specială femeilor angajate în cele mai diferite sectoare ale activităţii de educaţie, în afara familiei: aziluri, şcoli, universităţi, institute de asistenţă, parohii, asociaţii şi mişcări. Oriunde este nevoie de o muncă de formare, putem constata imensa disponibilitate a femeilor în raporturile umane, mai ales în favoarea celor mai slabi şi lipsiţi de apărare. În această muncă ele realizează o formă de maternitate afectivă, culturală şi spirituală, de o valoare într-adevăr inestimabilă, datorită impactului pe care-l are asupra dezvoltării persoanei şi a viitorului societăţii. Şi cum să nu amintim aici mărturia atâtor femei catolice şi a atâtor congregaţii religioase feminine care, în diferite continente, au contribuit la educaţia, în special a băieţilor şi fetiţelor, aceasta fiind de fapt principala lor slujire? Cum să nu privim cu suflet recunoscător la toate acele femei care au lucrat şi continuă să lucreze în domeniul sănătăţii, nu numai în cadrul instituţiilor sanitare mai bine organizate, dar adesea în circumstanţe destul de precare, în ţările sărace ale lumii, dând o mărturie de disponibilitate care nu rareori se apropie de martiriu?

 

10. De aceea doresc, dragi surori, să reflectăm cu o deosebită atenţie asupra temei "geniului femeii", nu numai pentru a recunoaşte aici trăsăturile unui plan precis al lui Dumnezeu care trebuie primit şi cinstit, dar şi pentru a-i face mai mult loc în ansamblul vieţii sociale, ca şi al celei ecleziale. Tocmai asupra acestei teme, abordată de altfel deja cu ocazia anului marian, am avut ocazia să mă opresc pe larg în menţionata scrisoare apostolică Mulieris dignitatem, publicată în anul 1988. Apoi în acest an, cu ocazia Joii Sfinte, la obişnuita scrisoare pe care o trimit preoţilor am voit să unesc ideal tocmai Mulieris dignitatem, invitându-i să reflecteze asupra rolului semnificativ pe care-l desfăşoară femeia în viaţa lor, ca mamă, soră şi colaboratoare în munca de apostolat. Aceasta este o altă dimensiune - diferită de cea conjugală, dar şi ea importantă - a acelui "ajutor" pe care femeia, conform Genezei, este chemată să-l dea bărbatului.

 

Biserica vede în Maria expresia maximă a "geniului feminin" şi găseşte în ea un izvor neîncetat de inspiraţie. Maria s-a definit ca "slujitoare a Domnului" (Lc 1,38). Tocmai prin ascultarea faţă de cuvântul lui Dumnezeu, ea a primit vocaţia ei privilegiată, dar nicidecum uşoară, de soţie şi mamă a familiei din Nazaret. Punându-se în slujirea lui Dumnezeu, ea s-a pus şi în slujirea oamenilor: o slujire de iubire. Tocmai această slujire i-a permis să realizeze în viaţa sa experienţa unui misterios, dar autentic, "a domni". Nu din întâmplase este invocată ca "Regina cerului şi a pământului". Aşa o invocă întreaga comunitate a credincioşilor; "Regină" o invocă multe naţiuni şi popoare. "A domni" al său, înseamnă a sluji! "A sluji" al său, înseamnă "a domni"!

 

Aşa ar trebui să fie înţeleasă autoritatea atât în familie cât şi în societate şi în Biserică. "A domni" este revelaţia vocaţiei fundamentale a fiinţei umane, întrucât este creată după "chipul" aceluia care este Domnul cerului şi al pământului, chemată să fie în Cristos fiul său adoptiv. Omul este singura creatură de pe pământ "pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi", cum ne învaţă Conciliul Vatican II, care adaugă semnificativ că omul "nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine" (Gaudium et spes, nr. 24).

 

În aceasta constă acel matern "a domni" al Mariei. Fiind, cu toată fiinţa sa, dar pentru Fiul, ea devine dar şi pentru fiii şi fiicele întregului neam omenesc, trezind o încredere foarte profundă în acela care i se adresează pentru a fi condus de-a lungul dificilelor căi ale vieţii spre destinul propriu, definitiv şi transcendent. La acest liman final, fiecare ajunge prin etapele vocaţiei proprii, un liman care orientează angajarea în timp atât a bărbatului cât şi a femeii.

 

11. În această perspectivă a "slujirii" - care, dacă este făcută în libertate, reciprocitate şi iubire, exprimă adevărata "regalitate" a fiinţei umane - putem accepta, fără consecinţe dezavantajoase pentru femeie, şi o anumită diversitate de roluri, în măsura în care această diversitate nu este rodul unei impuneri arbitrare, ci izvorăşte din specificitatea fiinţei masculine şi feminine. Este un subiect care-şi are o aplicare specială şi în cadrul Bisericii. Dacă Cristos - printr-o liberă şi suverană alegere, clar dovedită în Evanghelie şi în tradiţia constantă a Bisericii - a încredinţat numai bărbaţilor misiunea de a fi "icoana" chipului său de "păstor" şi de "mire" al Bisericii prin exerciţiul preoţiei ministeriale, aceasta nu ia nimic rolului femeilor, ca de altfel şi celorlalţi membri ai Bisericii care nu sunt investiţi cu ministerul sacru al Ordinului, toţi fiind de fapt înzestraţi la fel cu demnitatea proprie a "preoţiei comune" înrădăcinată în Botez. În realitate, aceste distincţii de rol, nu trebuie interpretate în lumina canoanelor de funcţionalitate proprii societăţilor umane, ci prin criteriile specifice ale economiei sacramentale, adică ale acelei economii a "semnelor" liber alese de Dumnezeu pentru a se face prezent în mijlocul oamenilor.

 

De altfel, tocmai în linia acestei economii a semnelor, chiar dacă în afara cadrului sacramental, nu este de mică importanţă "feminitatea" trăită după modelul sublim al Mariei. În realitate, există în "feminitatea" femeii credincioase, şi în special a femeii "consacrate", un fel de "profeţie" imanentă (cf. Mulieris dignitatem, nr. 29), un simbolism puternic evocator, am putea spune o pregnantă "iconicitate", care se realizează pe deplin în Maria şi exprimă foarte bine însăşi fiinţa Bisericii ca şi comunitate consacrată cu fermitatea unei inimi "fecioară", pentru a fi "mireasa" lui Cristos şi "mama" credincioşilor. În această perspectivă de complementaritate "iconică" a rolurilor masculin şi feminin sunt puse mai bine în lumină cele două dimensiuni inseparabile ale Bisericii: principiul "marian" şi cel "apostolico-petrin" (cf. Mulieris dignitatem, nr. 27).

 

Pe de altă parte - o aminteam preoţilor în scrisoarea menţionată din Joia Sfântă din acest an - în planul lui Cristos, preoţia ministerială "nu este expresia stăpânirii, ci a slujirii" (nr. 7). În reînnoirea sa zilnică, în lumina cuvântului lui Dumnezeu, Biserica are datoria urgentă să scoată tot mai mult în evidenţă acest lucru, atât prin dezvoltarea spiritului de comuniune şi prin promovarea atentă a tuturor instrumentelor tipic ecleziale ale participării cât şi prin respectul şi punerea în valoare a nenumăratelor carisme personale şi comunitare pe care Duhul lui Dumnezeu le trezeşte pentru edificarea comunităţii creştine şi în slujirea oamenilor.

 

În acest amplu spaţiu de slujire, istoria Bisericii în aceste două milenii, în ciuda multor condiţionări, a cunoscut într-adevăr "geniul femeii", văzând ieşind la iveală în sânul său femei de primă mărime care au lăsat o adâncă şi benefică amprentă a lor asupra timpului. Mă gândesc la şirul lung al martirelor, sfintelor, misticelor ilustre. Mă gândesc, în special, la sfânta Ecaterina de Siena şi la sfânta Tereza de Avila, cărora papa Paul al VI-lea, de pioasă amintire, le-a atribuit titlul de doctor al Bisericii. Şi cum să nu amintim apoi multele femei care, impulsionate de credinţă, au dat viaţă la iniţiative de o extraordinară relevanţă socială în slujirea mai ales a celor săraci? Viitorul Bisericii în cel de-al treilea mileniu cu siguranţă că va înregistra noi şi minunate manifestări ale "geniului feminin".

 

12. Vedeţi, aşadar, preaiubitelor surori, câte motive are Biserica să nutrească dorinţa ca, la viitoarea conferinţă, propusă de Naţiunile Unite să aibă loc la Pekin, să se pună în lumină deplinul adevăr despre femeie. Să se scoată într-adevăr în evidenţă "geniul femeii", neţinându-se cont numai de femeile mari şi renumite care au trăit în trecut sau sunt contemporane nouă, ci şi de cele simple, care-şi exprimă talentul lor feminin în slujirea celorlalţi în normalitatea cotidianului. De fapt, mai ales prin dăruirea sa faţă de alţii în viaţa de fiecare zi, femeia îşi cultivă vocaţia profundă a vieţii proprii, ea care probabil mai mult decât bărbatul vede bărbatul, pentru că-l vede cu inima. Îl vede independent de diferitele sisteme ideologice sau politice. Îl vede în măreţia şi în limitele sale, şi caută să-i iasă în întâmpinare şi să-i fie de ajutor. În felul acesta, se realizează în istoria umanităţii planul fundamental al Creatorului şi iese la lumină neîncetat, în varietatea vocaţiilor, frumuseţea - nu numai fizică, dar mai ales spirituală - pe care Dumnezeu a dăruit-o încă de la început creaturii umane şi în special femeii.

 

În timp ce încredinţez Domnului în rugăciune buna reuşită a importantei întâlniri de la Pekin, invit comunităţile ecleziale să facă din anul curent ocazia pentru o sinceră şi simţită aducere de mulţumiri Creatorului şi Răscumpărătorului lumii tocmai pentru darul unui aşa de mare bine care este feminitatea: ea, în multiplele sale expresii, aparţine patrimoniului constitutiv al omenirii şi al Bisericii înseşi.

 

Să vegheze Maria, regina iubirii, asupra femeilor şi asupra misiunii lor în slujirea umanităţii, a păcii, a răspândirii împărăţiei lui Dumnezeu!

 

Cu binecuvântarea mea.

Vatican, 29 iunie 1995, solemnitatea Sfinţilor Petru şi Paul

 

Ioan Paul al II-lea

---

© 1995 - Libreria Editrice Vaticana

Traducere de pr. Anton Iştoc

© 2000 - Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26, RO-700064-Iaşi
tel.+ fax: 0232/211527, e-mail: editor@ercis.ro

Colecţia Documente, nr. 5
ISBN 973-98971-9-3

(Sursa: http://www.ercis.ro/magisteriu/ioanpaul2scr.asp?doc=femei).