† Sfântul Iosif, soțul sfintei Fecioare Maria: Credință și speranță în Domnul [19 martie 2026]

 

The dream of saint Joseph (1642-1643) by Philippe de Champaigne; 

Collection The National Gallery, London - tumblr.com.

Credință și speranță în Domnul

Lecturi biblice: 2Samuel 7,4b-5a.12-14a.16; Romani 4,13.16-18.22; Evanghelia Matei 1,16.18-21.24a; lecturi biblice

Omilie

În solemnitatea de astăzi – sfântul Iosif – lecturile biblice oferă spre meditație figura lui Iosif din diverse unghiuri. Prima lectură pune pe Iosif ca continuitate pe linia genealogică cu promisiunile către familia lui David ce le-au primit de la Dumnezeu, prin profetul Natan. Lui David i s-a spus: „când se vor împlini zilele tale şi te vei odihni cu părinţii tăi, voi ridica un descendent al tău după tine, care a ieşit din tine, şi-i voi întări domnia” (2Sam 7,12). Punând împreună cartea lui Samuel cu cea a nașterii lui Cristos, după Matei, vedem legătura dintre discendența lui David și Isus care primește titlul davidic, în virtutea genealogiei lui Iosif, din casa regală a lui Iuda: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta” (Mt 1,20). În Scrisoarea către Romani, apostolul descrie paternitatea lui Abraham, care, în virtutea credinței sale, a fost numit tatăl multor neamuri: „părintele nostru, al tuturor – după cum este scris: «Te-am pus părinte al multor neamuri»” (Rom 4,16-17). Paul continuă apoi: „Sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut că va deveni părintele multor neamuri” (Rom 4,18). Asemenea lui Abraham, și Iosif din Nazaret experimentează o paternitate nu fizică, care nu este mai puțin autentică pentru că a fost trăită pe plan spiritual. Este credința și speranța în Domnul. Ea reflectă și personifică paternitatea divină.

În lectura întâia (2Sam 7,4b-5a.12-14a.16), „cuvântul Domnului a fost adresat lui Natan: «Du-te şi spune-i slujitorului meu David»” (v. 4). Dumnezeu îi promite lui David o „casă”, o „dinastia”: „Domnul îţi face cunoscut că Domnul îţi va face o casă!” (2Sam 7,11). Mesajul este adresat lui David. Profetul afirmă rolul de purtător de cuvânt a lui Dumnezeu. Natan se află deja în prezența lui David. Expresia indică trecerea de la semnificația fizică al casei ca edificiul sau clădire la sensul metaforic al discentenței: „când se vor împlini zilele tale şi te vei odihni cu părinţii tăi, voi ridica un descendent al tău după tine, care a ieşit din tine, şi-i voi întări domnia” (v. 12). Este seminția lui David care credea că poate controla viitorul negând soției sale, Mical, urmași: „Mical, fiica lui Saul, n-a avut fii până în ziua morţii ei” (2Sam 6,23) –  întrucât era prima soţie a lui David, ar fi putut să dea naştere unui moştenitor al tronului; o altă femeie va fi aleasă mamă a moştenitorului – Batşebei, mama lui Solomon (cf. 1Rg 1,11-22), dar în schimb Dumnezeu este cel care controlează viitorul și îi poate da lui David urmași. Regatul și tronul trec la succesorul lui David. Dumnezeu le stabilește [„el va zidi o casă numelui meu” (v. 13)], deoarece stăpânirea sa vor fi sigure și de încredere [„casa ta şi domnia ta vor fi stabile (…), iar tronul tău va fi întărit pe vecie” (v. 16)]. Cuvântul lui Dumnezeu este o promisiunea „în viitor” [în ebraică l^e'ôlam, care în traducere „pentru totdeauna”]. Întroduc conceptul filosofic de eternitate, în timp ce sensul ebraic estegeneric: indică un trecut sau un viitor îndepărtat, un interval lung de timp. Rapotul lui Dumnezeu cu urmașii lui David este descrisă prin relația tată-fiu: Domnul se comportă ca un tată față de fiul său: îl corectează cu nuiaua (cf. Prov 3,12; 13,24). Ideea adopției divine va apărea mai târziu în tradiție.

În a doua lectura (Rom 4,13.16-18.22) e promisiunea moștenirii „spusă” lui Abraham și discendenților săi care nu se bazează pe „Legea lui Moise”, ci pe „dreptatea” care derivă din „credință”. Apostolul Paul nu specifică la ce promisiune divină se referă, pentru că discendența lui este numeroasă și binecuvântarea la toate popoarele și întregul pământ. În textul de astăzi ne permite să discernem o referire la țara Canaanului făcută lui Abraham și urmașilor săi (cf. Gen 13,15). Promisiunea că va da țara urmașilor e incompletă: la ce ar folosi pământul fără urmași, căci Sara era sterilă? Dar extinderea moștenirii nu se bazează pe „Legea lui Moise”, ci pe „dreptatea credinței”. Relația dintre moștenirea promisă și credință stă în prioritatea harului divin: bunăvoința lui Dumnezeu se află la originea credinței ce ne permite să participăm la moștenirea lui Abraham –  e un „dar” numai dacă este întemeiată pe harul divin și nu pe respectarea „legii mozaice”, ci pe promisiunea făcută lui Abraham și urmașii săi. E principiului credinței! Credința lui Abraham își găsește conținutul în speranța nelimitată și paradoxală în Dumnezeu, fără granițe, dincolo de bătrânețe și sterilitate în care se afla Sara. Expresia „sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut că va deveni părintele multor neamuri” (v. 18). Aici Paul introduce tema speranței care este în strânsa legătură cu credința: credința plină de speranță se bazează pe convingerea că Dumnezeu îndeplinește întotdeauna ceea ce promite: aceasta reprezintă convingerea de nezdruncinat a credinței lui Abraham. 

În Evanghelia după Matei (Mt 1,16.18-21.24a), figura marelui sfânt rămâne mai degrabă ascunsă, dar este de o importanță fundamentală în istoria mântuirii. În primul rând, aparține tribului lui Iuda: l-a legat pe Isus de linia davidică, astfel încât, împlinind promisiunile despre Mesia, fiul Fecioarei Maria, poate fi cu adevărat numit „fiul lui David”. Matei evidențiază profețiile mesianice care se împlinesc prin Iosif: nașterea lui Isus în Betleem (cf. Mt 2,1-6), trecerea sa prin Egipt, unde Sfânta Familie se refugiase (cf. Mt 2,13-15), și supranumele de „nazarean” (cf. Mt 2,22-23). Iosif este un om care a avut întotdeauna încredere în Dumnezeu, împlinind voia lui!  El s-a dovedit un moștenitor al credinței lui Abraham care călăuzește evenimentele istoriei mântuirii încă necunoscute sau greu de înțeles: „mama lui, Maria, fiind logodită cu Iosif, înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt” (v. 18). Întruparea întotdeauna este cea care scandalizează! Evanghelistul Matei prezintă rolul lui Iosif în misiune în proiectul mântuirii căci acel adjectiv „drept” –  „Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o expună, a vrut să o lase în ascuns” (v. 19) – trebuie înțeles în acest sens: Dumnezeu, în planul său de mântuire, nu a pregătit doar o mamă pentru Fiul său, ci și un tată. Iosif este un model cu două calificări biblice de neegalat: e soțul Mariei și „tatăl” lui Isus. Nu a fost un tată în sens fizic sau biologic. Măreția sa iese în evidență mai mult pentru că misiunea sa care a fost îndeplinită, în umilința, în casa din Nazaret.

„Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! (v. 20). Iosif este urmașul lui David, căruia Dumnezeu i l-a promis pe Mesia. Este încurajat de către un înger să o ia pe Maria la sine. Iosif este prezentat de acum înainte ca cel care ascultă și împlinește Cuvântul lui Dumnezeu: „Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului” (v. 24). Fiul lui Dumnezeu nu poate fi creat de către om: doar acceptat! Iosif în ebraică înseamnă „Dumnezeu-adăuga”. El intră în geneza Fiului lui Dumnezeu prin actul de credință care acceptă „adăugarea” lui la misterul lui Dumnezeu, dat Mariei, umila fiică a Sionului. Rămâne deschis misterului: este misterul Fiului lui Dumnezeu făcut om! Ca atare, „s-a pus în serviciul întregului plan de mântuire”, așa cum afirmă sfântul Ioan Gură de Aur. Paternitatea sa se exprimă concret „prin faptul că și-a făcut viața o slujire, ca sacrificiul adus misterului întrupării și misiunii răscumpărătoare legate de aceasta; și-a folosit autoritatea legală ce-i aparținea […] pentru a se dărui total pe sine, viața sa, munca sa  […] în iubirea pusă în slujba lui Mesia care a crescut în casa sa” (Paul al VI-lea).

Să-l rugam pe sfântul Iosif să ne ajute și pe noi în credință și speranță, în Domnul!