Evangelium Vitae – Scrisoarea enciclică (de Ioan Paul al II-lea)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/evangelium-vitae-scrisoare-enciclicc483-de-ioan-paul-al-ii-lea.pdf

Introducere

 

1.EVANGHELIA VIEȚII se află în centrul mesajului lui Isus. Primită de Biserică în fiecare zi cu iubire, ea trebuie proclamată cu fidelitate curajoasă ca Veste Bună oamenilor din fiecare epocă şi cultură.

Î

n zorii mântuirii, naşterea unui copil este proclamată ca ştire îmbucurătoare: «Iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: astăzi vi s‑a născut în cetatea lui David, un Mântuitor, care este Cristos Domnul» (Lc 2, 10‑11). Această «bucurie mare» este stârnită, desigur, de naşterea Mântuitorului; dar Crăciunul dezvăluie şi sensul deplin al naşterii oricărui om şi bucuria mesianică apare astfel ca fundament şi împlinire a bucuriei pentru orice copil care se naşte (cf. In 16, 21).

 

Înfățişând nucleul central al misiunii sale răscumpărătoare, Isus spune: «Eu am venit ca ei să aibă viață şi s‑o aibă din belşug» (In 10, 10). Într‑adevăr, El se referă la viața «nouă» şi «veşnică», ce constă în comuniunea cu Tatăl, la care fiecare om este chemat în mod gratuit în Fiul prin lucrarea Duhului Sfințitor. Dar tocmai în această «viață» dobândesc semnificație deplină toate aspectele şi momentele vieții omului.

 

Valoarea incomparabilă a persoanei umane

 

2.Omul este chemat la o plinătate de viață care depăşeşte cu mult dimensiunile existenței sale pământeşti, deoarece constă în participarea la însăşi viața lui Dumnezeu.

Î

nălțimea acestei vocații supranaturale dezvăluie măreția şi prețul vieții umane, chiar şi în faza ei temporală. Într‑adevăr, viața în timp este condiție de bază, moment inițial şi parte integrantă a întregului proces unitar al existenței umane. Un proces care, în mod neaşteptat şi nemeritat, este luminat de făgăduința şi reînnoit de darul vieții dumnezeieşti, care îşi va atinge împlinirea totală în veşnicie (cf. 1 In 3, 1‑2). În acelaşi timp, tocmai această chemare supranaturală subliniază relativitatea vieții pământeşti a omului. Într‑adevăr, ea nu este realitate «ultimă», ci «penultimă»; este în orice caz o realitate sacră care ne este încredințată ca să o păstrăm cu simț de responsabilitate şi să o ducem la perfecțiune în iubire şi în dăruirea de noi înşine față de Dumnezeu şi față de frații noştri.

 

Biserica ştie că această Evanghelie a vieții care i‑a fost încredințată de Domnul său^[1], are un ecou profund şi convingător în inima oricărei persoane, fie ea credincioasă sau chiar necredincioasă, deoarece depăşindu‑i în mod infinit aşteptările, le corespunde totuşi în mod surprinzător. În ciuda dificultăților şi incertitudinilor, orice om deschis în mod sincer către adevăr şi către bine, prin lumina rațiunii şi nu fără influența tainică a harului, poate ajunge să recunoască în legea naturală care îi e scrisă în inimă (cf. Rom 2, 14‑15), valoarea sacră a vieții umane încă de la începutul şi până la sfârşitul ei, şi să afirme dreptul oricărei ființe umane de a‑şi vedea respectat în mod suprem acest bun primordial. Pe recunoaşterea unui astfel de drept se întemeiază conviețuirea dintre oameni şi însăşi comunitatea politică.

În mod deosebit trebuie să apere şi să promoveze acest drept cei care cred în Cristos, conştienți de adevărul minunat amintit de Conciliul Vatican II: «Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu s‑a unit într-un anume sens cu fiecare om»^[2]. În acest eveniment de mântuire se revelează într‑adevăr omenirii nu numai iubirea nemărginită a lui Dumnezeu care «atât de mult a iubit lumea, încât l‑a dat pe Fiul său unul‑născut» (In 3, 16), ci şi valoarea incomparabilă a fiecărei persoane umane.

 

Biserica, cercetând asiduu misterul răscumpărării, îmbrățişează această valoare cu uimire mereu nouă^[3] şi se simte chemată să vestească oamenilor din toate timpurile această «Evanghelie», izvor de speranță neînvinsă şi de bucurie adevărată pentru fiecare epocă a istoriei. Evanghelia iubirii lui Dumnezeu față de om, Evanghelia demnității persoanei şi Evanghelia vieții sunt o unică şi indivizibilă Evanghelie.

 

De aceea omul, omul viu, constituie calea primă şi fundamentală a Bisericii^[4].

Noile amenințări la adresa vieții umane

 

3.Fiecare om, tocmai datorită misterului Cuvântului lui Dumnezeu făcut trup (cf. In 1, 14), este încredințat solicitudinii materne a Bisericii. De aceea, orice amenințare adusă demnității şi vieții omului nu poate să nu răsune în inima Bisericii, nu poate să nu aibă răsunet în nucleul credinței ei în întruparea răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu, nu poate să nu o implice în misiunea ei de a vesti Evanghelia vieții în lumea întreagă la toată făptura (cf. Mc 16, 15).

Astăzi, această vestire devine deosebit de urgentă pentru că se înmulțesc şi se ascut în mod impresionant amenințările aduse vieții persoanelor şi popoarelor, mai ales când această viață este slabă şi lipsită de apărare. La vechile răni dureroase ale mizeriei, foamei, bolilor endemice, violenței şi războaielor se adaugă altele, inedite ca modalitate şi neliniştitoare ca dimensiuni.

 

Deja Conciliul Vatican II, într‑o pagină de dramatică actualitate, a deplâns cu putere numeroase delicte şi atentate împotriva vieții umane. La distanță de 30 de ani, însuşindu‑mi cuvintele adunării conciliare, le deplâng încă o dată, şi cu aceeaşi tărie, în numele Bisericii întregi, având certitudinea că interpretez sentimentul autentic al oricărei conştiințe drepte: «Tot ce se opune vieții înseşi, cum ar fi omorul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia, şi chiar sinuciderea voluntară; tot ce violează integritatea persoanei umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică, încercările de a constrânge însuşi sufletul; tot ce insultă demnitatea umană, cum ar fi condițiile neomeneşti de viață, detenția arbitrară, deportarea, sclavia, prostituția, traficul de femei şi tineri; de asemenea condițiile înjositoare de muncă în care muncitorii sunt socotiți simple unelte de profit şi nu persoane libere şi responsabile; toate acestea şi altele de acest fel sunt o ruşine. Ele otrăvesc civilizația umană şi îi pângăresc mai mult pe cei ce le comit decât pe aceia care le îndură; mai mult, ele constituie o gravă jignire adusă onoarei Creatorului».^[5]

 

4.Din păcate acest tablou plin de amenințări, departe de a se restrânge, mai degrabă se extinde: o dată cu noile perspective deschise de progresul ştiințific şi tehnologic, se nasc noi forme de atentate la demnitatea ființei umane, în timp ce se conturează şi se consolidează o nouă situație culturală care dă delictelor împotriva vieții o înfățişare inedită şi  dacă se poate  şi mai nelegiuită, trezind în consecință şi mai multă îngrijorare: straturi largi ale opiniei publice justifică anumite delicte împotriva vieții în numele drepturilor libertății individuale şi pornind de la aceasta, pretind ca aceste delicte nu numai să nu fie pedepsite, ci chiar să fie autorizate din partea statului spre a fi practicate cu libertate absolută, ba chiar cu intervenția gratuită a structurilor sanitare.

 

Toate acestea provoacă o schimbare profundă în modul de a privi viața şi relațiile dintre oameni. Faptul că legislațiile multor țări, chiar îndepărtându‑se de principiile de bază ale propriilor Constituții, au consimțit să nu pedepsească astfel de practici împotriva vieții, sau chiar să le recunoască deplina legitimitate, este un simptom îngrijorător şi în acelaşi timp o cauză însemnată a unei grave prăbuşiri morale: anumite opțiuni care erau considerate mai înainte în mod unanim ca delicte şi respinse de simțul moral comun, devin treptat respectabile din punct de vedere social. Medicina însăşi, care prin vocația sa e orânduită în vederea apărării şi îngrijirii vieții omeneşti, în anumite sectoare ale sale se pretează tot mai mult să realizeze aceste acte împotriva persoanei şi în acest fel îşi deformează chipul, se contrazice pe sine însăşi şi înjoseşte demnitatea celor care o exercită. Într‑un astfel de context cultural şi legal, chiar şi gravele probleme demografice, sociale sau familiale, care apasă asupra a numeroase popoare ale lumii şi pretind o atenție responsabilă şi activă din partea comunităților naționale şi internaționale, se află expuse unor soluții false şi iluzorii, în contradicție cu adevărul şi binele persoanelor şi al națiunilor.

 

Rezultatul la care se ajunge este dramatic: dacă este mai grav şi mai îngrijorător ca oricând fenomenul eliminării atâtor vieți omeneşti născânde sau aflate spre apus, nu mai puțin grav şi îngrijorător este faptul că însăşi conştiința, întunecată parcă de condiționări atât de profunde, percepe tot mai greu distincția dintre bine şi rău, în ceea ce priveşte valoarea fundamentală a vieții omeneşti.

 

[…]

 

^[1] De fapt expresia «Evanghelia vieții» nu se află ca atare în Sfânta Scriptură. Totuşi, ea corespunde bine unui aspect esențial al mesajului biblic.

^[2] Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 22.

^[3] Cf. IOAN PAUL AL II‑LEA, Enc. Redemptor hominis (4 martie 1979), nr. 10; AAS 71 (1979), 275.

^[4] Cf. ibid., nr. 14; l.c., 285.

^[5] Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 27.