Am reflectat mult la păcat

 

”Am reflectat mult, în ultimele zile, la păcat. Definindu-l drept o încălcare a legii divine, mi se pare că riscăm să ne facem o idee prea sumară despre păcat. Oamenii spun atâtea prostii în privinţa aceasta. Şi, ca întotdeauna, nu-şi dau osteneala să gândească. Iată, medicii discută de secole şi secole despre boală.Dacă s-ar mulţumi s-o definească drept o încălcare a regulilor deplinei sănătăţi, ar fi căzut de multă vreme de acord. Dar ei o studiază la bolnav, cu intenţia de a-l însănătoşi. Este exact ceea ce dorim să facem şi noi, ceilalţi. Atunci glumele care se fac despre păcat, ironiile, zâmbetele nu ne prea impresionează atât de mult. Fireşte, nimeni nu vrea să vadă în păcat ceva mai mult decât o greşeală. Ori, la urma urmei, greşeala nu-i decât un simptom. Şi simptoamele cele mai impresionante pentru profani nu sunt totdeauna cele mai tulburătoare, cele mai grave. Eu cred, sunt sigur, că mulţi oameni nu-şi pun niciodată în joc fiinţa lor, sinceritatea lor profundă. Ei trăiesc la suprafaţa lor înşişi, şi solul uman este atât de bogat că această subţire pojghiţăsuperficială ajunge pentru o recoltă slabă, care să le dea iluzia unui adevărat destin. Se pare că în cursul ultimului război, nişte mărunţi funcţionari timizi au dat dovadă, puţin câte puţin, că au stofă de şefi; aveau pasiunea de a comanda, fără s-o ştie. Ah! desigur, nu-i vorba aici de ceva care seamănă cu ceea ce numim cu numele atât de frumos de convertire – convertere – dar, în sfârşit, le-a fost de ajuns acestor biete fiinţe să facă numai experienţa eroismului în stare brută, a unui eroism lipsit de puritate. Câţi oameni nu vor avea niciodată nici cea mai vagăidee despre eroismul supranatural, fără de care nu există viaţă interioară! Şi tocmai după o astfel de viaţă vor fi ei judecaţi: e destul să reflectezi puţin, ca lucrul acesta să-ţi apară sigur, evident. Atunci?... Atunci, despuiaţi prin moarte de toate aceste membre artificiale pe care societatea le furnizează oamenilor de speţa lor, ei se vor regăsi aşa cum sunt, aşa cum au fost fără s-o fi ştiut– nişte monştri înfricoşători, nedezvoltaţi, nişte cioturi de oameni. Fiind astfel alcătuiţi, ce-ar putea spune ei despre păcat? Ce ştiu ei despre păcat? Cancerul care-i roade este asemenea multor tumori – nedureros. Sau, cel puţin, nu l-au simţit, cei mai mulţi dintre ei, într-o anumită perioadă a vieţii lor, decât un semn înceţoşat, care s-a şters repede” (Bernanos Georges, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961: Journal d'un curé de campagne, 1114-1115; trad. pr. Isidor Chinez).