De reflectat...

 

”Vedeţi, nu se ştie ce este decât că este un păcătos.
Ce este o voce în întunericul unui confesional,

care toarce, se grăbeşte, se grăbeşte,

şi nu se opreşte decât la primele silabe

de la mea culpa?

Asta merge la copii, sărmanii micuţi!

Dar trebuie să vezi,

trebuie să vezi feţele pe care este pictat totul,

şi privirile. Ochii omului, Sabiroux!

Au totdeauna de spus ceva în aceast privinţă.

Sigur! am asistat mulţi muribunzi;

nu-i nimic; ei nu mai înfricoşează.

Dumnezeu îi acoperă.

Dar mizerabilii pe care i-am văzut

în faţa mea – şi care discută, zâmbesc,

se ceartă, mint, mint, mint –

până când o ultimă angoasă

îi aruncă la picioarele noastre ca pe nişte saci goi!

Asta produce încă o anumită impresie în lume, hai!
Ăsta se laudă înaintea fetelor.

Ăsta blestemă agreabil...

Ah! mult timp n-am înţeles;

nu vedeam decât rătăciţi,

pe care Dumnezeu îi ridică în treacăt.

Dar există ceva între Dumnezeu

şi om, şi nu un personaj secundar...

Există... este această fiinţă întunecată,

incomparabil de subtilă şi încăpăţânată,

cu care nimic nu s-ar putea compara,

decât ironia crudă, un râs feroce.

Acestuia Dumnezeu i s-a dat pentru un timp.

În noi El este smuls, devorat.

Din noi este El smuls.

De secole neamul omenesc este pus la teasc,

sângele nostru este stors în valuri

ca cea mai mică bucată de carne divină

să fie potolire şi hohot de râs pentru călăul înfiorător...
O! neştiinţa noastră este profundă!

Pentru un preot erudit, politicos, politic,

ce este diavolul, vă întreb?

Abia se îndrăzneşte a-i spune numele fără să se râdă.
Îl fluieră ca pe un câine.

Dar ce! cred ei că l-au îmblânzit?

Hai! Hai! Au citit prea multe cărţi

şi nu au spovedit destul.

Nu vor decât să placă.

Nu plac decât neghiobilor, pe care îi liniştesc.

Noi nu suntem nişte linguşitori, Saibourx!

Noi suntem avangărzile unei lupte de moarte

şi-i avem în spate pe cei mici ai noştri.

Preoţi! Dar ei nu aud strigătul mizeriei universale!

Ei nu spovedesc deci decât pe sacristanii lor!

Ei n-au avut niciodată oare înainte, faţă în faţă,

un chip bulversat?

N-au văzut oare niciodată ridicându-se

una din aceste priviri de neuitat,

pline de ură faţă de Dumnezeu,

cărora să nu aibă nimic să le dea, nimic!

Lacomul sfâşiat de cancerul său,

desfrânatul ca un cadavru,

ambiţiosul plin de un singur vis,

invidiosul care mereu stă la pândă.

Hei ce! acel preot n-a plâns niciodată

de neputinţă în faţa misterului suferinţei umane,

din cauza unui Dumnezeu insultat în om,

refugiul său!...

Ei nu vor să vadă! Ei nu vor să vadă!” 

(G. Bernanos, Sous le soleil de Satan, 256-257;

trad. pr. Isidor Chinez).