Sfântul Isidor Plugarul

Sfântul Isidor Plugarul

 

Prin patru decrete date în aceeaşi zi (12 martie 1622), papa Grigore al XV-lea i-a canonizat pe Ignaţiu de Loyola, Tereza de Avila, Francisc Xaveriu şi Isidor plugarul. La scopul sfinţeniei sosiseră pe căi foarte diferite. Isidor a dobândit sfinţenia săpând pământul. Sărăcia familiei (s-a născut la Madrid pe la 1080) îl constrânsese încă de foarte tânăr să-şi caute o muncă de zilier la ţară. Asemenea multor ţărani, se scula la cântatul cocoşului pentru a putea participa la celebrarea sfintei Liturghii, înainte de a merge la câmp. Primul său angajator, un oarecare Vera, i-a apreciat îndată fie dorinţa de a munci, fie corectitudinea şi cinstea. Şi totuşi acest neobosit muncitor al câmpului este acuzat de către colegi chiar de "absenteism".

 

Pentru a se retrage pentru rugăciune, spuneau aceştia împinşi de gelozie, Isidor părăsea locul de muncă. Era adevărat, dar tânărul recupera acel timp folosit pentru a-l lăuda pe Dumnezeu printre brazdele arse de soare, dublându-şi angajarea. Proprietarul a tăiat-o scurt şi a pretins predarea recoltei câmpului pe care i-l dăduse în arendă, în afară de părăsirea practicilor de pietate în timpul zilei de lucru. Dumnezeu a răsplătit răbdarea blândului zilier, înmulţind puţinul grâu, care îi rămăsese în hambar. Când putea să se reîntoarcă în cartierul său madrilen, după emigrarea forţată, a fost primit de către un proprietar de pământ mai înţelegător, Ioan Vargas, care l-a făcut mâna sa dreaptă.

  

Persecutat din nou de către vorbirea de rău a altor zilieri, Isidor a acceptat cu seninătate încercarea fără să protesteze. Vargas a voit oricum să vadă clar şi s-a aşezat pe ascuns aproape de ogorul unde muncea Isidor. L-a surprins într-adevăr îngenuncheat pentru rugăciune, dar puţin mai departe a văzut un înger, care ţinea plugul, şi un altul, care mâna boii. Din acea zi, e uşor de înţeles, stima s-a transformat în devoţiune. Urmat de pioasa sa soţie, într-o nobilă întrecere în dragostea faţă de aproapele, Isidor nu a urmărit avantaje personale din bunăvoinţa angajatorului său: a continuat să lucreze pământul cu o dăruire promptă, împărţind cu cei săraci bunurile materiale procurate prin sudoarea frunţii sale.

 

Avea întotdeauna ceva de dat celor nevoiaşi, până şi păsărilor, pentru care, mergând la moară, împrăştia pe drumul acoperit cu zăpadă mâini de grâu, fără ca astfel ceea ce era în sac să scadă în greutate. A murit în jurul anului 1130. Filip al II-lea, atribuind vindecarea sa mijlocirii sfântului ţăran, cu privire la care îşi procurase câteva relicve, a devenit unul dintre cei mai zeloşi promotori ai canonizării sale, care, dacă a întârziat să vină, s-a decis într-o adevărată apoteoză. (M. Sgarbossa, L. Giovannini Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro).