Paradoxul parabolelor lui Isus (de Tereza-Brânduşa Palade)

 

 

Cartea lui Andrei Pleşu intitulată simplu Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste ar trebui, poate, citită „începând cu sfârşitul“, întrucât e posibil ca substanţa originalităţii ei să stea tocmai în stilul „anti-exegetic“, în încercarea de a semnala paradoxalul şi neprevăzutul, în loc de a decripta, din lectura fiecărei parabole, un mesaj moral pedant sau o „reţetă de fericire“ asezonată cu clişee propagandistice. O asemenea ispită, deşi străină de mizele oricărei exegeze biblice autentice, care nu se lasă de obicei înregimentată de un „program ideologic“, fie el şi eclezial, este în schimb prezentă atunci când exegeza e confiscată de pasiunea secundară pentru moralism, în detrimentul acelei pasiuni care, în cuvintele lui Kierkegaard, suspendă teleologic eticul – adică în detrimentul credinţei. Autorul clarifică cel mai bine în finalul lucrării sale, în textul intitulat „Critica raţiunii exegetice“, rezerva sa de a oferi „material bibliografic“ pentru un compendiu evanghelic de bună purtare şi îşi exprimă dorinţa de a deschide, în schimb, o cale interogativă spre misterul învăţăturii Cuvântului lui Dumnezeu, care „înnebuneşte“ mintea luminând-o cu sensuri care produc bucuria inimii.

 

Aşa cum afirmă şi G.K. Chesterton într-un text al său despre Iov, sufletul omului este făcut în aşa fel încât nu poate gusta bucuria cea mai deplină decât în faţa paradoxului divin. El poate gusta, desigur, diferite plăceri, de la cele egoiste până la cele „dez­interesate“ şi „spirituale“, dar nu poate savura bucuria cea mai profundă pentru care a fost creat decât dacăprimeşte o hrană incomprehensibilă pentru raţiune: contemplarea Dumnezeului de necuprins şi de neînţeles, care i se dezvăluie tocmai prin para­doxul Său infinit.

 

Preferinţa lui Andrei Pleşu pentru o situare individuală autentică în faţa „inevidenţei luminoase“ a parabolelor lui Isus îl plasează, aşa cum singur recunoaşte, într-o postură neconvenţională, care îi oferă, pe de altă parte, confortul perspectivei asupra lecturilor „înregimentate“ instituţional şi ideologic. Această libertate exegetică îi permite să citească parabolele evanghelice cu o mai mare disponibilitate contemplativă, întrucât contemplaţia are nevoie de gratuitate şi gratuitatea nu convieţuieşte prea uşor cu adeziunea la diferite programe instituţionale. Lucrarea lui Andrei Pleşu este însă foarte erudită, chiar dacă selecţia referinţelor este la fel de „neînregimentată“ şi provocatoare ca şi refuzul autorului de a adera la o sistematizare doctrinară a parabolelor.

 

Cu toate acestea, libertatea acestui demers nu este ferită şi de anumite riscuri: de pildă, autorul sugerează că o reconstrucţie istorică a contextului în care a vorbit Isus ar fi un exerciţiu pedant mai degrabă inutil pentru a descifra înţelesul mai adânc al unor parabole. Cu toate acestea, metoda istorico-critică ce propune acest tip de exegeză nu are scopul de a reduce semnificaţia parabolelor la sensul propriu, contextualizat al predicării lui Isus, ci de a deschide orizontul receptării prin intermediul spaţiului şi timpului istoric în care s-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a întrupat în istoria umană şi, chiar dacă Logos-ul se adresează fiecărei generaţii în parte, necesitând o ascultare „diferenţiată“ în raport cu trăsăturile fiecărei epoci şi culturi, există fără îndoială şi un sens literal al parabolelor ce a fost modelat de felul în care erau folosite cuvintele în locul şi timpul în care a trăit Isus. Desigur, acest sens nu „epuizează“ misterul, dar, pe de altă parte, studierea „literelor“ şi a istoriei biblice nu poate conduce la o hermeneutică redundantă dacă prin parabole este căutată Persoana Celui care le-a rostit, care este însuşi Adevărul (In 14,6).

 

Totuşi, pentru a nu cădea noi înşine în aceeaşi capcană a „decontextualizării“ hermeneutice, vom reaminti simpatetic că pariul lui Andrei Pleşu este de fapt antiexegetic, înscriindu-se, în pofida „rigorii academice“ a textului, în spiritul celei mai bune tradiţii intelectuale a frivolităţii care este semnul unei profunde sobrietăţi individuale şi al unei autoexigenţe metafizice mascate cu discreţie în spatele ludicului şi al aparentei lipse de „metodă“. Andrei Pleşu dispune, desigur, de cele mai rafinate modalităţi stilistice de a-şi desfăşura această sobră frivolitate, pe care nu le economiseşte nici în această carte, spre satisfacţia cititorului. De pildă, ironia cu care comentează „soarta“ hermeneutică tulbure a parabolei lucrătorilor nevrednici ai viei, de la obsesiile antisemite postbelice până la clişee antimaterialiste contemporane, pare în fapt doar o modalitate de a sugera că accentul ar trebui să cadă asupra esenţialului, şi nu asupra naţionalităţii eroilor parabolei sau asupra obiectului care le este dat în grijă. Privirea autorului şi condeiul său ironic sunt numai aparent divagante. În realitate, Andrei Pleşu ţinteşte spre întrebările cele mai importante, pe care le precizează chiar din prima pagină a cărţii: „Ce este fericirea?“, „Există viaţă după moarte?“, „De ce există răul?“, „Ce e iubirea?“, „Care e sensul vieţii?“, „În ce constă înţelepciunea?“.

 

Pe lângă flexibilitatea ironiei cu finalitate metafizică, Andrei Pleşu dispune şi de unul dintre cele mai tonice instrumente ale „apologeticii“ creştine de bună calitate: umorul şi autoumorul. De pildă, Sf. Luca sugerează, în Faptele apostolilor (1,11), că înşişi mesagerii lui Dumnezeu, îngerii, sunt contaminaţi de umorul divin, atunci când, după Înălţarea Domnului, îi apostrofează pe galileenii care rămăseseră cu ochii aţintiţi la cer, într-o aşteptare pasivă a celei de-a doua Veniri. Comentariile lui Andrei Pleşu despre pasivitatea aşteptării, care seamănă cu o „moţăială flască, petrecută cu ochii spre orizont“, ca şi când ni s-ar cere „să ne ocupăm cu aşteptarea“, oferă un complement exegetic savuros la acest text, deşi se referă, în realitate, la parabola seminţei care creşte singură.

 

Deşi voit antiexegetică, lucrarea lui Andrei Pleşu conţine şi analize de o excepţională densitate „exegetică“, cum ar fi, de pildă, comentariul asupra fricii de Domnul care, în intenţia autorilor evanghelici, coexistă cu uimirea şi bucuria (de exemplu, în Mt 28,8). Frica privită ca o „facultate de a te minuna, de a te lăsa copleşit de mister, de farmecul devastator, feroce şi irezistibil al lumii de dincolo de lume şi al timpului de dincolo de timp“ devine „condiţia supremă a receptivităţii faţă de mesajul“ lui Cristos.

 

Cu un ataşament robust faţă de realismul lui Isus, care nu predică, de pildă, o contemplaţie ce interzice fapta şi o faptă desprinsă de contemplaţie, ci indică meritele ambelor vocaţii în circumstanţe în care exercitarea fiecăreia se supune voinţei divine şi nu promite doar iertarea „celor cuminţi“, care „gândesc mântuirea ca pe o problemă de contabilitate“ şi „bombăne, strâmbă din nas, îi judecă pe toţi cei din jur“, fiind iritaţi de „orice formă de bucurie“, ci şi celor care „coboară în infern“, atingând falimentul risipirii de sine, Andrei Pleşu oferă o introducere necanonică, dar matură şi profundă, în misterele mântuirii creştine. Stilul său aminteşte de multe ori de cel al lui C.S. Lewis, de farmecul, inteligenţa şi discernământul cu care acest autor britanic îşi introduce cititorii în creştinism.

 

Pentru o carte apărută într-un spaţiu creştin în care domină o anumită devalorizare a inteligenţei ca virtute pare să fie importantă şi reabilitatea virtuţii inteligenţei, cu care autorul îşi încheie lucrarea, comentând parabola iconomului nedrept şi a„inteligenţei salvatoare“. El observă că, în traducerile ortodoxe româneşti ale fragmentului din Mc 7,22, termenul aphrosyne (nebunie, sminteală, stupiditate), opus lui sophrosyne (buna aşezare a minţii, prudenţa, echilibrul raţional), pe care Isus îl enumeră printre păcatele ce pornesc din inima omului, a fost tradus neconvingător prin „uşurătate“, evitându-se astfel redarea faptului că Domnul blamează necugetarea şi sminteala omului. Astfel, este propus în spaţiul cultural românesc un mesaj care susţine demnitatea inteligenţei ca virtute – şi este important că acest mesaj nu provine din mediile catolice, pentru care echilibrul între fides (credinţă) şi ratio (raţiune, inteligenţă) este o chestiune de tradiţie.

 

În rezumat, lucrarea de exegeză antiexegetică a lui Andrei Pleşu este un pariu reuşit. Acest pariu pare să fie în primul rând personal: autorul îşi „pune în joc“, cu o vizibilă autoexigenţă, maturitatea, inteligenţa şi erudiţia pentru a oferi o analiză consistentă şi profundă, extrem de captivantă pentru cititorul zilelor noastre, a unuia dintre cele mai importante texte care s-au scris vreodată: Noul Testament. Pariul pare câştigat şi „spiritual“, mai ales datorită virtuţii autorului de a evita să se ia foarte mult în serios, ca exeget şi cercetător academic. Aceasta este cartea unui prieten, mai curând decât cartea unui profesor. Cu această virtute, Andrei Pleşu aminteşte, din nou, de Chesterton şi de afirmaţia acestuia că „îngerii zboară pentru că nu se iau în serios“ (the angels fly because they take themselves lightly).

 

Andrei PLEŞU, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, 312 p.

(Tereza-Brânduşa Palade, Paradoxul parabolelor lui Isus. Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste. Sursa: http://www.observatorcultural.ro/Paradoxul-parabolelor-lui-Isus*articleID_28063-articles_details.html).