Ioan 16,12-15: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: 12
"Multe lucruri aş mai avea de spus, dar acum nu le puteţi înţelege.
13 Însă când va veni Duhul adevărului, el vă va ajuta să înţelegeţi
tot adevărul. De fapt, el nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi
vă va face să cunoaşteţi cele viitoare. 14 El mă va preamări pe mine,
pentru că va lua din ceea ce este al meu şi vă va face cunoscut vouă.
15 Tot ce are Tatăl este al meu; de aceea am spus că va lua din ceea
ce este al meu şi vă va face cunoscut vouă".
OMILIE
Fragmentul foarte scurt al evangheliei (In 16,12-15), propus
de liturgie în duminica Sfintei Treimi, poate fi considerat ca o fereastră –
abia deschisă, dar foarte preţioasă – care ne permite să dăm o privire în
interiorul misterului lui Dumnezeu.
În fragmentul evanghelic, Isus este unicul ce vorbeşte la
persoana întâia, şi vorbeşte despre Tatăl, despre sine însuşi şi despre Duhul
sfânt.
„Tot ceea ce are Tatăl este al meu”: afirmaţie îndrăzneaţă,
pe care numai Isus o poate face. Afirmaţie îndrăzneaţă, şi totuşi foarte umilă.
Dacă Fiul poate spune că tot ceea ce posedă Tatăl este al său, aceasta este
numai pentru că a primit: intima relaţie dintre Tatăl şi Fiul este în ordinea
iubirii şi a darului, nu a pretenţiei şi a mândriei. Centralitatea lui Isus –
Fiul devenit om – trebuie subliniată, dacă vrem să înţelegem cu adevărat ceva
din Dumnezeu. Tatăl nu este accesibil decât Fiului şi în Fiul. În el (concret
în persoana sa şi în existenţa sa istorică, în faptele sale, în cuvintele sale,
în ascultarea sa) Dumnezeu s-a apropiat de noi, poate fi atins şi cunoscut şi
ne-a arătat tot chipul său de Tată.
Isus vorbeşte şi despre Duh, despre figura sa şi despre
funcţia sa. Duhul îi va conduce pe ucenici la înţelegerea adevărului pe care
acum nu sunt în stare să-l cuprindă. Va asista comunitatea în datoria dificilă
de a uni fidelitatea şi noutatea, memoria şi reînnoirea. Mai ales este afirmată
dependenţa sa de Isus. S-ar spune că Duhul reia, în venirea sa între noi,
aceeaşi atitudine însuşită de Fiul, care nu a venit să spună cuvintele sale,
nici să caute propria glorie, dar să povestească ceea ce a auzit de la Tatăl:
în acelaşi fel se comportă Duhul faţă de Isus: „Mă va preamări pentru că va lua
din ce este al meu şi vă va arăta”. Cu o precizare: învăţătura Duhului este o
„conducere spre şi în interiorul plinătăţii adevărului” (acesta este sensul
expresiei greceşti). Aşadar o cunoaştere interioară, progresivă, şi personală.
Dar Duhul va revela şi lucrurile viitoare. Nu înseamnă că
Duhul ne va revela cronica viitorului, dar că ne va ajuta să facem o lectură a
istoriei prezente în lumina concluziei sale, adică în lumina istoriei lui Isus,
care este dezvelirea viitorului. Dacă am citi istoria închişi în prezent, ar
trebui să tragem concluzia că iubirea este învinsă. Am da dreptate lumii şi nu
i-am da dreptate lui Isus. Dar dacă citim istoria în lumina concluziei sale,
adică în lumina judecăţii lui Dumnezeu care a avut deja loc în Isus, atunci
putem conchide că cea care învinge, chiar dacă astăzi este înşelată şi
răstignită, este iubirea.
Trăind în acest mod – exact cum a trăit Isus – comunitatea
creştină devine partener terestru, vizibil şi eligibil al sfintei Treimi (c.
17). (don Bruno Maggini [03.06.2007]; sursa: http://www.qumran2.net; trad. pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu