Străinul din inimă

Sf. Tereza de Avila  (1515-1582) 

 

 

„Mai apropiat şi luminos

Ca orice stăpân al acestei lumi,

Tu, Străine lăuntric“ (Thomas Merton).

 

Căutarea contemplativă a lui Dumne­zeu este descrisă de marii mistici creştini ca un veritabil pelerinaj interior. Deşi teologia mistică sau apofatică vorbeşte despre conştientizarea lui Dumnezeu ca despre cunoaşterea „nimicului“, sau „noaptea“ facultăţilor inteligibile, totuşi Cel cunoscut lăuntric este nimeni altul decât Cristos, care locuieşte ca un rege în adâncul sufletului – după mărturia Sf. Tereza de Ávila, Cristos domneşte în toată maiestatea sa în „încăperea“ cea mai intimă a „castelului interior“ al sufletului omenesc.

 

Domnul care locuieşte în taină în inima omului este cunoscut ca un Altul radical care s-a unit în mod misterios cu natura umană, pe care a asumat-o prin Întrupare. Prin taina celor două naturi ale lui Cristos, sufletul care îl întâlneşte pe Domnul, cu ajutorul harului mistic de a fi purtat în încăperea sa cea mai lăuntrică precum Mireasa din Cântarea Cântărilor („El m-a adus în casa vinului“, Ct 4,2), întâlneşte de fapt dumnezeirea însăşi, care locuieşte în toată plinătatea sa în Cristos. Or, Dumnezeu nu poate fi cunoscut de sufletul uman decât prin paradoxul cufundării sale, asemenea unui submarin, în inexprimabilul şi „incognoscibilul“ divin. Dumnezeul din inimă nu poate fi suprins în cuvinte sau descris în imagini – nici nu poate fi captat de suflet prin lentilele unei „video-camere“, ca în peregrinările noastre turistice.

 

Dumnezeul care locuieşte în inimă se lasă cunoscut numai în tăcerea lăuntrică a celui care caută pacea, în esenţa sa divină care izvorăşte din Iubire şi Adevăr. Sălbăticia pasiunilor – care poate fi, în schimb, favorabilă artei, sub toate formele sale – se cuvine sublimată în rugăciune într-o căutare a ceea ce este ultim, a izvorului din care ţâşneşte întreaga noastră fiinţă şi care, paradoxal, se află înlăuntrul nostru şi totuşi dincolo de noi, întrucât Dumnezeul din inimă locuieşte în noi ca un Străin.

 

Liniştea căutării interiorizate a lui Dumnezeu, deşi este comparată uneori cu o „moarte“ faţă de sine – faţă de propriile dorinţe egoiste – poate deveni mai profundă atunci când e susţinută de o percepere a viului care ne înconjoară şi care mărturiseşte în ascuns prezenţa inefabilă a lui Dumnezeu. Indiferent că ne cufundăm în rugăciune în mijlocul naturii sau în tăcerea dintre zidurile unei mănăstiri sau ale unei biserici, putem intra mai uşor în misterul tăcerii divine dacă ascultăm viaţa profundă a tot ceea ce ne înconjoară – chiar şi zidurile sunt vii, în această metafizică a prezenţei divine în tot ceea ce există.

 

În rugăciunea contemplativă, Eul egoist, ţesut din proiecte şi ambiţii individualiste, se retrage şi face loc sinelui care ascultă cu smerenie glasul lăuntric al realităţilor care îl înconjoară şi recunoaşte nu numai existenţa lor obiectivă de fiinţe, ca în metafizica aristotelică, ci şi viaţa lor, prin care curge seva divină. Această viaţă ascunsă a lucrurilor în a căror esenţă sălăşluieşte Dumnezeu poartă, de aceea, amprenta alterităţii divine şi nu poate fi surprinsă cu „intuiţia“ umană – misticii spun că numai un suflet umil care se lasă purtat de har îl poate vedea pe Dumnezeu în adâncul tuturor lucrurilor.

 

Ar trebui să spunem şi că ritmul galopant al vieţii moderne şi iureşul obiectivelor pragmatice, caşi zgomotele care ne perturbă permanent, de la vorbăria canalelor mediatice ce încearcă să ne absoarbă în curentul pasiunilor economice, ideologice şi politice până la zumzetul interior al propriilor noastre anxietăţi, nu sunt de obicei favorabile căutării adevărului. Cu toate acestea, Dumnezeu locuieşte şi acum în inima omului şi o şoaptă liniştită din adâncul propriului său suflet îl cheamă şi astăzi, cel puţin în clipele de tăcere şi reculegere în care o poate auzi, către dragostea Lui gratuită şi fără nume, plină de delicateţe şi milostivire. Această chemare nu este condiţionată de starea de viaţă a celui care o primeşte şi nu e rezervatădoar asceţilor, „misticilor“ şi călugărilor. În mod ideal însă, sufletul care aude această chemare porneşte în căutarea Celui care i-a adresat-o, precum Mireasa care spune: „mă voi trezi şi voi cutreiera cetatea, străzile şi pieţele, şi voi căuta pe iubitul inimii mele“ (Ct 3,2). Mireasa – adicăsufletul îndrăgostit de Dumnezeu – nu-şi mai poate găsi bucuria deplină până când nu îl găseşte pe Mirele Cristos şi nu se uneşte mistic sau spiritual cu El.

 

Drumul interior către uniunea spirituală cu Mirele Cristos este deseori dur, fiind marcat de momente de exasperare, nonsens şi suferinţă, întrucât sufletul Miresei are nevoie să fie purificat pentru a putea fi ridicat de Dumnezeu la stadiul „cununiei mistice“. Este ca şi cum sufletul chemat încă din această viaţă la uniunea mistică cu Domnul prin contemplaţie ar urca orbeşte pe un drum neprietenos, fără ca lumina stelelor sau a „inspiraţiilor“ să îl călăuzească şi să îi ofere consolare. Cu toate acestea, după ce a întrezărit „fiinţa plină de farmec“ (Ct 5,16) a Prietenului divin şi i-a auzit glasul, nici o luminăsau inspiraţie nu pot substitui cu adevărat prezenţa Lui şi orice consolare oferită de creaturi i se pare derizorie, astfel că preferă mai degrabă chinul absenţei Prietenului decât abundenţa unor bucurii inconsistente.

 

Desigur, parcurgerea unui astfel de urcuş contemplativ către uniunea mistică cu Dumnezeu, descris de Sf. Tereza de Ávila ca o „cale a desăvârşirii“ spirituale, este dificilă, întrucât contemplaţia creştină nu este, cum tocmai am văzut, o ocupaţie leneşă, care exclude lupta şi suferinţa, fiind aşadar mai potrivită pentru firile pasive, blânde şi liniştite. Aşa cum putem citi şi în Cântarea Cântărilor, drumul Miresei, care – în lectura Sfinţilor Părinţi – simbolizează Biserica, până la uniunea cu Mirele Cristos este aspru şi dureros. Mireasa este însă însufleţită de Duhul Iubirii, adică primeşte harul de a-şi căuta Mirele cu pasiunea cu care o femeie îndrăgostită îl caută pe cel pe care îl iubeşte, care nu se poate compara, în ochii ei, cu nimeni altul (Ct 5,9). Căutarea frenetică a lui Dumnezeu necesită astfel nu o „blândeţe” pasivă, ci curajul de a înainta în necunoscut, prudenţa de a ocoli piedicile şi energia de a lupta cu tentaţiile care abat sufletul de la drumul lui spre adevărul ultim.

 

Putem înţelege, de aceea, de ce G. K. Chesterton descrie religia unui mare mistic ca Sf. Francisc de Assisi ca pe ceva care seamănă mai mult cu o relaţie de dragoste (love-affair) decât cu o teorie. Această love-affair oferă însă sens vieţii misticului, iar rugăciunile sale sunt pur şi simplu expresii ale dragostei pentru Creatorul său. Credinţa devine, din această perspectivă, o aderenţă a inimii bazată pe încrederea în Cel iubit şi întărită de loialitatea faţă de El, şi nu un sistem ab­stract de enunţuri dogmatice, aflate la distanţă de inima credinciosului. Nu este o credinţă în Ceva, ci în Cineva – un crez care devine personal, pentru că i se comunică inimii într-un mod transsubiectiv, ca într-o relaţie afectivă între doi subiecţi umani: în relaţia de prietenie cu Isus. Isus Cristos i-a oferit fiecărui om prietenia sa tocmai pentru a putea pătrunde în tainele dumnezeirii ca persoană, cu demnitatea celui căruia Dumnezeu i se dezvăluie ca unui prieten. Şi Dumnezeu nu rămâne doar un prieten ocazional, ci a intrat, prin Cristos, în inima omului şi sălăşluieşte în ea continuu ca prezenţă personală. Astfel, prezenţa Străinului din propria inimă face posibilă raportarea personală a fiecărui om la misterul inexprimabil al lui Dumnezeu. Creştinul autentic nu este de aceea cineva care se roagă formal şi merge la biserică în fiecare duminică, ci acela care are o relaţie personală cu Isus şi o relaţie personală cu Dumnezeu prin Isus.

 

Sf. Tereza de Ávila (1515-1582), marea mistică spaniolă şi refomatoare – împreună cu Sf. Ioan al Crucii – a Ordinului Carmelitan, este comemorată în fiecare an în Biserica Romano-Catolică pe 15 octombrie. Această sfântă cu o extraordinară personalitate umană, caracterizată printr-un curaj neobişnuit şi o mare tărie de caracter – a fost urmărită toată viaţa de Inchiziţie sub suspiciunea că „extazele“ ei mistice ar fi provenit de la diavol, întrucât nu obişnuia să se conformeze standardelor cele mai ascetice ale timpului ei şi nu avea o fire obedientă – a oferit una dintre cele mai profunde doctrine spirituale, fiind numită în 1970, de Papa Paul al VI-lea, Învăţător al Bisericii universale (Doctor Ecclesiae). Capodopera ei mistică este Castelul interior, în care descrie din proprie experienţă stadiile sufletului ce se dedică vieţii de rugăciune până la atingerea maturităţii spirituale depline şi la cununia mistică cu Mirele Cristos, care domneşte în ultima încăpere a „castelului interior” al sufletului. Mistica Terezei de Ávila este inspirată, la fel ca şi cea a lui Ioan al Crucii, de Cântarea Cântărilor, putând fi considerată „erotică“, în sensul în care căutarea spirituală a lui Dumnezeu este comparată cu setea sufletului îndrăgostit de persoana iubită. Prin puterea dragostei, sufletul este însufleţit să depăşească toate obstacolele, până la uniunea mistică cu Cristos şi, prin El, cu Sfânta Treime, în camera cea mai luminoasă a sufletului. (Autor: Tereza-Brânduşa Palade, Străinul din inimă; sursa:

http://www.observatorcultural.ro/Strainul-din-inima*articleID_27702-articles_details.html).