Luca 24,46-53: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: 46"Aşa este scris: Cristos trebuia să pătimească, 47să învie din morţi
a treia zi şi să se propovăduiască în numele lui pocăinţa spre iertarea
păcatelor, la toate neamurile, începând de la Ierusalim. 48Voi
sunteţi martori ai acestor lucruri". 49Iată, eu vă trimit pe cel
promis de Tatăl meu; iar voi rămâneţi în oraş, până când veţi fi îmbrăcaţi cu o
putere venită de sus". 50Apoi i-a dus afară până aproape de Betania
şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat 51şi, în timp ce-i
binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi s-a înălţat la cer. 52Ei s-au
aruncat cu faţa la pământ înaintea lui, apoi, închinându-se, s-au întors cu mare
bucurie la Ierusalim. 53Şi au stat fără întrerupere în templu,
lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.
OMILIE
Este sărbătoarea Înălţării. Isus, după ce a dat ultimele
sfaturi apostolilor adunaţi în cenacul, iese cu ei spre Betania şi urcă pe
muntele Măslinilor. Ajuns pe creasta muntelui, îi binecuvântează pe ucenici, se
rupe de ei şi urcă la cer. Povestirea este făcută în trei versete, şi totuşi
acest episod reprezintă un moment crucial pentru viaţa lui Isus şi pentru
istoria ucenicilor. Luca îl povesteşte de două ori. Prima dată, pentru a
încheia evanghelia, iar a doua oară pentru de începe cartea Faptele Apostolilor
(este prima lectură a liturgiei de astăzi). Autorul pare că vrea să spună că
Înălţarea, dacă pe de o parte indică încheierea vieţii publice a lui Isus, pe
de altă parte vrea să însemne o prezenţă a sa mai profundă în viaţa ucenicilor,
în aşa măsură că este începutul, fundamentul, întregii istorii următoare a
Bisericii.
„A se urca la
cer” vrea să spună a merge mai sus de viaţa oamenilor, până la a atinge
prezenţa lui Dumnezeu. În Scrisoarea
către Evrei este descris acest mister: „Cristos nu a intrat într-un
sanctuar făcut de mâinile unui om, ci chiar în cer, cu scopul de a se prezenta
acum în faţa lui Dumnezeu în favoarea noastră”. Înălţarea la cer nu vrea să
spună că Isus s-a îndepărtat de ucenici. Înseamnă mai degrabă că el a ajuns la
Tatăl şi că s-a aşezat alături de el în glorie. A se înălţa deci înseamnă a
intra într-un raport definitiv cu Dumnezeu, şi a avea o prezenţă forte şi
răspândită: aşa cum cerul acoperă tot pământul, aşa Domnul, înălţându-se la
cer, cuprinde şi învăluie toate. Nu este, aşadar, o îndepărtare. Mai curând
este o apropiere mai profundă şi care ne implică şi pe noi. Dacă n-ar fi aşa nu
s-ar înţelege bucuria ucenicilor. Cum este posibil să te bucuri în timp ce
Domnul se îndepărtează? Şi totuşi Luca scrie: „După ce l-au adorat, ucenicii
s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”. Apostolii nu numai că nu sunt trişti
din cauza separării, dimpotrivă sunt plini de bucurie. În acea zi ucenicii au experimentat
că Domnul era de acum alături de dânşii în mod definitiv, cu Cuvântul său şi cu
Duhul său; o apropiere desigur mai misterioasă dar tot atât de reală ca şi
prima. Fără îndoială le-au venit în minte cuvintele pe care le-au auzit de la
Isus: „Unde doi sau trei se adună în numele meu, eu sunt în mijlocul lor” (Mt
18,20). În acea zi a Înălţării le-au înțeles până în adânc: în orice parte a
pământului, în orice timp, în orice ceas, când doi sau mai mulţi ucenici se
adună în numele Domnului, el este în mijlocul lor. Din acel moment prezenţa lui
Isus avea să fie şi mai largă în spaţiu şi în timp; pentru totdeauna el îi
însoţeşte pe ucenicii săi, oricând şi oriunde. Din acest motiv bucuria este
mare. Nimeni pe lume nu poate de acum să-l îndepărteze pe Isus din viaţa lor.
Bucuria ucenicilor, este acum şi
a noastră, pentru că putem să trăim ceea ce ei au experimentat. Putem să-i
asemănăm pe cei doi îngeri cu Sfintele Scripturi ale Vechiului şi ale Noului
Testament. Acestea ne vin în întâmpinare în timp ce stăm cu ochii fixaţi spre
cerul egoismului şi fanteziilor noastre. Nu, nu acesta este cerul pe care
trebuie să-l privim. „Bărbaţi şi femei de astăzi, de ce staţi şi priviţi cerul
vostru?” Acel Isus este mai mare, este larg cât de largă este lumea şi adânc ca
inima oamenilor, învăluie chipul celor săraci, acoperă pământul martirizat de
război, se întinde pe patul bolnavilor, acoperă pieţele sau străzile unde
trăiesc cei fără acoperiş. Aceştia şi mulţi alţii sunt cerurile pe care îngerii
ne invită să le contemplăm. (sursa: mons. V. Paglia [23.05.2004]; http://www.qumran2.net; trad. pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu