Sfânta Brigitta a Suediei (1303-1373), călugăriţă [23 iulie]

„Deoarece papa ezită să vină pentru a readuce pacea şi pentru a reforma Biserica mea, îţi fac cunoscut că voinţa mea este ca el să vină în această toamnă, şi să vină pentru a rămâne. De asemenea, papa trebuie să ştie că nici un lucru făcut de el nu-mi aduce mai multă fericire decât să se întoarcă în Italia”^[1].

Acesta era unul dintre mesajele pe care Brigita l-a primit de la Cristos într-o viziune şi pe care îl transmitea papei pentru a-l determina să abandoneze fără întârziere sediul de la Avignon şi să se întoarcă la Roma. Femeie de o excepţională valoare, şi-a lărgit tot mai mult orizontul, de la familie la casa împărătească, şi de la ţara sa la Europa întreagă, înfruntând problemele cele mai dificile ale timpului ei.

În dialog cu Isus

S-a născut la Finstad, în Suedia, aproape de Upsala, în iunie 1302 sau 1303, într-o familie nobilă şi profund creştină. Tatăl ei, Birgen Persson, era lagmann, adică judecător sau guvernator al regiunii Uplan. El a fost autorul primei legislaţii creştine a regatului Suediei. Soţia sa se chema Ingeborga, şi ea de origine nobilă. Au avut şapte copii şi unuia dintre aceştia i-au pus numele Brigita, în cinstea sfintei Brigita a Scoţiei, admirată în mod deosebit de ei.

Pe când era doar o copilă, Brigita, după ce a ascultat o predică despre pătimirea lui Isus, a avut cu el un dialog profund, care i-a rămas imprimat pentru totdeauna în memorie. La întrebarea: „O, iubitul meu Domn, cine te-a adus în această stare?”, a simţit că i se răspunde: „Toţi cei care mă uită şi dispreţuiesc iubirea mea!” Copila s-a hotărât atunci să-l iubească pe Isus cu toată inima pentru totdeauna.

La 12 ani, şi-a pierdut mama. Tatăl, veghind cu grijă la formarea sa, a trimis-o la o mătuşă de pe mamă, Karin, naşa de botez, care şi-a împlinit cu mult zel misiunea. Brigita, în afara bunelor maniere proprii familiilor nobile, a învăţat cititul, scrierea şi arta brodatului.

La 14 ani, conform obiceiului timpului, tatăl a considerat că este pregătită să-i fie dată de soţie lui Ulf Gudmarsson, fiul guvernatorului din Västergötland. Ea ar fi voit să se dăruiască lui Dumnezeu în viaţa monahală, dar a văzut în dorinţa tatălui un semn al voinţei divine şi şi-a dat cu seninătate consimţământul. A trăit foarte bine cu soţul ei, deoarece – contrar semnificaţiei numelui, care înseamnă lup – el era un om foarte blând şi dornic de a duce o viaţă cât mai conformă cu evanghelia. Conform mărturiei fiicei sale, Caterina, care a cules mărturisirile mamei, cei doi soţi au voit să ofere de bunăvoie lui Dumnezeu o primă etapă din căsătoria lor, trăind un anumit timp în feciorie.
Doi soţi exemplari

Pentru Ulf, Brigita nu a fost numai soţie, dar şi maestră, deoarece ea l-a învăţat să citească, să scrie şi să recite rugăciunile terţiarilor franciscani. El a profitat de impulsul cultural primit din partea soţiei şi, astfel, a aprofundat şi studiul dreptului, devenind astfel lagmann al provinciei din Nericia.

În castelul din Ulfasa, Brigita nu şi-a asumat rolul de principesă a Nericiei pentru o glorie deşartă, ci acela al unei foarte bune gospodine: nu numai că dirija personalul în dependinţele sale, dar se amesteca în mijlocul numeroşilor servitori, desfăşurând diferite activităţi casnice şi creând între toţi un climat de familie. Se ocupa apoi într-un mod special de cei săraci şi de fetele tinere, pe care le ajuta să găsească o muncă cinstită pentru a nu cădea în prostituţie. În afară de acestea, a construit un spital unde se ducea în fiecare zi să-i asiste pe cei bolnavi, spălându-i şi îngrijindu-le hainele.
Dincolo de cadrul familiei

În acest timp, l-a cunoscut pe maestrul Matthias, bărbat de o vastă cultură şi expert în Sfintele Scripturi, şi, pe lângă aceasta, un foarte bun preot. L-a ales confesor şi i-a cerut să-i traducă, cel puţin în parte, Biblia, pentru a putea citi cuvântul lui Dumnezeu direct în propria limbă. Întâlnirea cu acest maestru, care studiase la Paris şi era în contact cu curentele de gândire din toată Europa, a fost foarte importantă pentru Brigita, deoarece i-a deschis vaste orizonturi în privinţa problematicii timpului şi a pregătit-o pentru misiunea sa viitoare. Chiar şi pentru el, apropierea de Brigita a fost de mare folos, deoarece l-a ajutat să rămână în credinţa cea dreaptă în mijlocul unei lumi în care circulau multe idei contrastante, fiecare dintre ele având pretenţia că se află în posesia adevărului deplin.

Familia, între timp, se bucura de naşterea a opt fii. Brigita, împreună cu soţul ei, puneau astfel în act această sugestie pe care ea spunea că ar fi primit-o într-o zi din partea sfintei Fecioare: „Fă ca fiii tăi să fie şi fiii mei”. În timp ce era antrenată cu totul în misiunea ei maternă, curtea din Suedia a ales-o consilieră pentru tânărul cuplu regal, regele Magnus Eriksson şi foarte tânăra regină Bianca de Namur. În acest scop, Brigita, după ce şi-a aranjat în modul cel mai bun fiicele la mănăstiri, i-a lăsat acasă, împreună cu tatăl, pe cei doi fii, cu un foarte bun învăţător, şi l-a luat cu sine pe cel mai mic, care avea încă nevoie de îngrijire maternă. S-a separat temporar, dar cu mare durere, de soţ şi s-a dus la Stocholm, la curte. Era în 1336. Aici a rămas timp de doi ani. Atâta timp cât regele şi regina au ascultat de sfaturile sale, la curte totul mergea bine şi Suedia a avut legi bune, dar, mai apoi, ea a fost dată deoparte şi viaţa la curte a devenit mondenă. Din acel moment, fără să rupă raporturile cu casa regală, dar aşteptând timpuri mai bune, ea a considerat că este bine să se întoarcă acasă.

În castelul din Ulfasa, în Nericia, familia şi-a găsit din nou bucuria de a fi împreună. Când, în 1340, părinţii au împlinit 25 de ani de căsătorie, amândoi având experienţa vieţii şi doritori de a merge pe drumul sfinţeniei, au hotărât să întreprindă un pelerinaj la sanctuarul „Sfântul Iacob” de Compostela. La întoarcere, Ulf s-a retras între călugării cistercini din Alvastra şi Brigita, doi ani mai târziu, când de acum erau puse la punct toate treburile familiei şi asistase la moartea sfântă a soţului, s-a retras şi ea într-o casă din apropierea acelei mănăstiri, pentru a se dedica în întregime rugăciunii.
 
Doi ani de lumină

Aici a început perioada extraordinară din viaţa ei. Timp de doi ani, Dumnezeu a favorizat-o cu iluminări speciale, pregătind-o pentru misiunea ei viitoare, declarând-o mireasa sa şi mesagera marelui Domn. În această experienţă, Brigita, femeie foarte concretă şi deloc susceptibilă de entuziasm facil, a voit să supună orice lucru spre analiză maestrului Matthias. Acesta şi-a arătat convingerea că iluminările veneau din partea lui Dumnezeu, cu scopul de a indica cu claritate un drum pentru reînnoirea Bisericii.

Atrase de lumina pe care Dumnezeu o dădea într-o manieră extraordinară Brigitei nu doar pentru ea, ci pentru a o oferi Bisericii, unii s-au strâns în jurul ei, devenind discipoli. Între aceştia, îi amintim, în afara lui Matthias, pe Pietro Olavo, apoi pe confesorul ei, şi un alt Pietro Olavo, mai târziu secretarul ei.

Din casa din Alvastra, Brigita, prin lumina pe care o primea de la Dumnezeu, se făcea cunoscută în toată Europa. Nu numai că s-a întors la Stocholm pentru a duce personal regelui şi reginei „avertismentele Domnului”, dar a trimis scrisori şi mesaje regilor Angliei şi Franţei, pentru ca aceştia să pună capăt Războiului de o Sută de Ani.

Readucerea papei la Roma

Apoi s-a confruntat cu cea mai gravă problemă ce preocupa creştinismul occidental: întoarcerea papei de la Avignon la scaunul său de la Roma. Profitând de vizita ad limina a episcopului din Abo, Finlanda, i-a trimis o scrisoare papei Clement al VI-lea, încurajându-l, în numele lui Cristos, să pornească cât mai repede la drum spre scaunul său şi să înceapă reforma Bisericii.

Tocmai în vederea acestei reforme, Brigita a avut inspiraţia de a fonda un ordin monahal care să fie un mic model de Biserică reînnoită. L-a numit Ordinul Sfântului Mântuitor. Acesta trebuia să se inspire din Biserica primară adunată în cenacol în jurul Mariei. Ordinul era format din călugări şi călugăriţe. Partea feminină era formată din 60 de călugăriţe şi cea masculină din 25 de călugări, dintre care 13 preoţi în amintirea celor 12 apostoli şi a sfântului Paul, împreună cu 2 diaconi şi doi subdiaconi, pentru a-i reprezenta pe primii patru părinţi ai Bisericii. Cele 60 de călugăriţe şi cei 12 simpli călugări trebuiau să-i reprezinte pe cei 72 de discipoli din evanghelie.

Nu ne mirăm pentru acest joc de numere, dacă avem în vedere gustul acelui timp pentru simbolism: reprezentarea discipolilor sau a apostolilor constituia o chemare concretă de a trăi aşa cum au trăit ei. Desigur, călugării şi călugăriţele trăiau în două mănăstiri distincte, dar aveau în comun biserica pentru celebrările liturgice şi, fapt încă şi mai deosebit, aveau o singură autoritate. Toţi, preoţi şi laici, bărbaţi şi femei, ascultau în ceea ce priveşte cele religioase de o singură stareţă şi făceau acest lucru pentru a o cinsti pe sfânta Maică a lui Dumnezeu.

În timp ce Brigita este preocupată de fondarea acestui ordin aşa de original, scriindu-i regula, formând persoanele şi construind chiar şi zidurile materiale, Domnul îi vorbea în timpul rugăciunii şi îi spunea: „Mergi la Roma şi rămâi acolo până când îi vei vedea pe papă şi pe împărat întorşi şi să le spui din partea mea tot ce-ţi voi transmite”. A vedea Europa unită, în pace, guvernată de împărat şi condusă spiritual de papa, era visul Brigitei şi al marilor spirite ale timpului ei.

Apostol al unităţii

Brigita, urmând ceea ce părea a fi glasul lui Dumnezeu, a pornit la drum spre Roma, şi cu intenţia de a obţine din partea papei aprobarea pentru ordinul ei. Au călătorit împreună cu ea confesorul, secretarul, Pietro Magno, care apoi a devenit promotorul beatificării, şi un alt preot, Gudmaro de Federico, care o va însoţi şi în pelerinajul în Ţara Sfântă. A ajuns la Roma în toamna anului 1349 şi a putut astfel să asiste la deschiderea porţii sfinte la începutul jubileului, pe care ea l-a cerut papei ca început al unei profunde reforme în Biserică. După o scurtă şedere în casa pentru pelerini de lângă castelul „Sant’Angelo”, s-a dus să locuiască în palatul pe care cardinalul Ugo Roger, fratele papei, i-l punea la dispoziţie. De aici, după patru ani, se va muta în casa oferită de o nobilă doamnă romană, Francesca Papazzurri.

Brigita îşi petrecea zilele sale la Roma studiind, rugându-se şi scriind. Deja din timpul călătoriei, a voit să înveţe limba latină şi a continuat să o studieze la Roma, apoi se ruga, deoarece rugăciunea era respiraţia vieţii sale, şi, în sfârşit, scria în limba sa inspiraţiile pe care Domnul i le dăruia în permanenţă, transmiţându-i imediat scrierile lui Pietro Olavo, secretarul ei, pentru a le traduce în latină.

Din locuinţa sa de la Roma, îi trimitea scrisori papei, casei regale din Suedia, reginei din Napoli şi din Cipru, în afară de cele trimise fiilor spirituali rămaşi la Vadstena. S-a ocupat apoi de celebra abaţie imperială Farfa, din Sabina, din apropierea Romei, unde abatele, şi călugării „erau ataşaţi mai mult de arme decât de clauzură”. Totuşi, ei nu au ascultat de mesajul sfintei, şi acest lucru a convins-o, o dată în plus, de necesitatea unui nou ordin în Biserică, alcătuit din persoane care să se lase modelate de Maria.

În timp ce se afla încă la Farfa, a venit la ea fiica sa Caterina, care, fiind văduvă, a rămas alături de ea pentru totdeauna, împărţind pe deplin idealul mamei. Se vor întoarce la Roma, şi acea Romă, pe care Isus i-o arătase, în vocaţia sa ideală, cu totul „pavată cu pietre de aur şi stropită de sângele martirilor”, acum o vedea într-o stare de extremă abandonare şi de mare mizerie morală. Brigita a continuat să trimită mesaje papei şi să-i vorbească despre chemările adresate altor persoane sus-puse şi chiar populaţiei oraşului, dar totul a fost inutil. Unii au reacţionat, lansând grave acuze împotriva ei, până la a o numi vrăjitoarea Nordului şi a o reduce la o extremă sărăcie. Persecuţia împotriva ei a ajuns până acolo încât ea, principesă de Nericia, a fost constrânsă să ceară de pomană pentru sine şi pentru cei care erau împreună cu ea pe la uşile bisericilor. Dar Brigita, fidelă faţă de ceea ce ştia că este voinţa divină, nu şi-a pierdut curajul şi şi-a continuat misiunea de conştiinţă critică a timpului său.

În această perioadă, a vizitat unele sanctuare pe care ea le considera de o importanţă deosebită. A voit să-i onoreze pe sfântul Francisc din Assisi, ca terţiară franciscană, şi pe apostolii sfântul Toma, la Ortona, sfântul Bartolomeu, la Benevento, sfântul Matei, la Salerno şi sfântul Andrei, la Amalfi. S-a dus să-l venereze şi pe sfântul Mihai, la Gargano, şi pe sfântul Nicolae, la Bari. În fiecare dintre aceste vizite, sfântul locului a avut un mesaj special pentru Brigita. De exemplu, sfântul Matei, „abilul schimbător de bani”, după ce i-a amintit de înţelepciunea cu care el a abandonat bunurile pământeşti în favoarea celor cereşti, a adăugat: „Din nefericire, ceea ce eu am scris din iubire şi cu umilinţă, mulţi caută să răstălmăcească… şi le place mai mult să discute despre evanghelie decât să o trăiască”.

În 1365, Brigita a mers la Napoli. Aici, misiunea sa de asanare morală a fost bine primită atât de episcopul locului, cât şi de regina Ioana, care, urmând sfaturile sfintei, a realizat o convertire radicală atât în viaţa proprie, cât şi a celor de la curte.

Scurta întoarcere a papei la Roma

În 1367, era din nou la Roma, unde a asistat pentru prima dată la întoarcerea papei Urban al V-lea şi, apoi, la venirea împăratului Carol al IV-lea. Când papa s-a mutat la Montefiascone, aproape de Roma, şi Brigita, la rândul ei, s-a dus acolo. Dorea să-i prezinte papei regula ordinului ei şi să-i ceară aprobarea. Aici l-a cunoscut pe episcopul Alfonso di Jaén, care i-a fost de mare folos sfintei, nu numai pentru a continua demersurile pentru aprobarea regulii, dar şi pentru ea care, admirându-i ştiinţa ce se adăuga virtuţii, l-a ales drept confesor şi consilier, şi acesta, la rândul său, recunoscând şi apreciind carisma Brigitei, i-a devenit un discipol fidel. Fiind expert al lucrurilor spirituale, Brigitei îi plăcea mult să se confrunte cu el în privinţa inspiraţiilor ei şi acesta le revizuia şi le ordona. Într-o zi, Isus i-a spus Brigitei: „Încredinţează toate cărţile care conţin revelaţiile mele episcopului eremit… El va fi evanghelistul meu”.

Alfonso di Jaén, care renunţase la episcopat şi s-a făcut călugăr eremit, se bucura de marea încredere a sfintei, care din acel moment a pus în mâinile sale chiar şi revelaţiile ce până atunci rămăseseră secrete. În cauza de beatificare, episcopul Alfonso a fost un martor preţios.

În 1369, fiii, Carol şi Birger, vor veni la Roma pentru a-şi vizita mama şi ea a profitat de ocazie pentru a-i prezenta curţii pontificale şi papei drept cavaleri ai Suediei, în speranţa tainică de a impresiona favorabil curtea papală în vederea aprobării ordinului ei. Împreună cu ei, a făcut un nou pelerinaj la unele sanctuare italiene. Când fiii se vor întoarce, Brigita va reveni la munca ei obişnuită.

Din nefericire, bucuria Brigitei în privinţa întoarcerii papei la Roma a fost de scurtă durată. Acesta, în ciuda serioaselor avertismente ale sfintei, impresionat de evenimentele politice legate de Războiul de o Sută de Ani, a crezut oportun să se întoarcă în Franţa, şi aici s-a stins, aşa cum a prezis Brigita, în decembrie 1370. I-a succedat cardinalul Pietro Roger, sub numele de Grigore al XI-lea, rudă a cardinalului Ugo, care îi împrumutase Brigitei palatul. El o cunoştea foarte bine, o preţuia pe sfântă, şi adeseori o ajutase să grăbească demersurile pentru aprobarea ordinului şi fusese purtătorul mesajelor sale către precedentul papă. Brigita i-a adresat o scrisoare plină de foc, spunându-i din partea Domnului: „Întoarce-te nu cu mândria şi pompa lumească tipică acestor situaţii, ci cu umilinţă şi dragoste arzătoare. Şi, o dată întors, smulge şi distruge viciile din curia ta…“ Tocmai Alfonso, episcopul eremit, a fost cel însărcinat să ducă acest mesaj. Papa a fost profund tulburat de acest mesaj, a voit să-l primească ca şi cum ar fi fost scris de o sfântă, dar apoi nu a avut curajul să-l pună în practică aşa cum îi sugerase Brigita.
 
Pelerină în Ţara Sfântă

Fără să renunţe la hotărârea de a-l readuce pe papa în scaunul său, Brigita, fiind de acum în vârstă de 70 de ani, a început ultimul şi cel mai dorit pelerinaj, acela în ţara lui Isus. Au însoţit-o episcopul Alfonso, cei doi Olavo, Magno şi copiii Caterina, Birger şi Carol, şi alţii, în total, douăsprezece persoane. Spre sfârşitul anului 1371, acest grup pleca de la Roma spre Napoli, unde a petrecut şi iarna. În martie 1372, în vigilia plecării, Brigita l-a pierdut pe fiul ei, Carol, care a murit de ciumă. După ce s-a rugat pentru el, nu a voit să renunţe la călătorie şi s-a îmbarcat pentru Cipru. Aici a fost primită de regina Eleonora de Aragon, care a profitat de trecerea sa pentru a realiza o profundă reformă în micul ei regat. În luna mai a aceluiaşi an, în sfârşit, Brigita era la Ierusalim. A vizitat principalele locuri sfinte, primind în continuare iluminări cu privire la viaţa lui Isus şi a sfintei Fecioare. A rămas acolo timp de patru luni. Domnul voia ca ea să se întoarcă la Roma cât mai repede posibil: „Deoarece sunt încă multe lucruri de scris şi de trimis papei”. Abia întoarsă la Roma, cu inima plină de amintirile Ţării Sfinte, l-a trimis la Avignon pe episcopul Alfonso cu un alt mesaj adresat papei, pentru a-i grăbi întoarcerea.

Ultima încercare

La Ierusalim, Brigita contractase o boală care, cu timpul, s-a agravat tot mai mult. Gândul ei, în afară de faptul că se îndrepta către papa, era, înainte de toate, la mănăstirea sa din Vadstena. Obţinuse aprobarea ordinului din partea papei Urban al V-lea, la 5 august 1370, dar oare fiii şi fiicele sale vor reuşi să meargă înainte în conformitate cu indicaţiile sugerate de Domnul? Ce trebuia făcut pentru a le asigura viitorul? Dincolo de aceste preocupări, ea a trebuit să facă faţă unor încercări şi mai grele. Revelaţiile primite veneau într-adevăr de la Dumnezeu sau erau o amăgire a diavolului? S-a încredinţat consilierului cel mai sigur şi mai bine pregătit, episcopul Alfonso, autorizându-l să revadă, să ordoneze şi să publice scrierile sale numai dacă sunt utile pentru binele Bisericii.

În camera de dormit, unde în fiecare zi se celebra Euharistia, Brigita, mai înainte de a muri, a primit haina de călugăriţă a ordinului fondat de ea şi a încredinţat conducerea acestuia fiicei sale, Caterina, care cunoştea mai bine ca oricine spiritul sfintei sale mame.

În inima Brigitei rămânea însă durerea unei misiuni neîmplinite, eşecul transferului papei la Roma. Domnul a voit s-o consoleze, zicându-i că din cer, foarte curând, ea va putea contempla întoarcerea definitivă a pontifului. De fapt, în timp ce îşi săvârşea ultimul pelerinaj, de această dată spre cer, o altă mare femeie, Ecaterina de Siena, îi lua locul pentru a continua cu aceeaşi fermitate opera de înnoire a Bisericii şi pentru a-l aduce definitiv la Roma pe papa, lucru care se va petrece în anul 1377, la 17 ianuarie.

La 23 iulie 1373, Brigita îşi sfârşea viaţa pământească. Avea să fie proclamată sfântă deja în 1391 şi cultul ei, ca şi scrierile, se vor răspândi foarte repede în întreaga Biserică. Trupul i-a fost dus în Suedia şi înmormântat în mănăstirea din Vadstena. De aici, „Ordinul Sfântului Mântuitor” va avea, timp de două secole, o mare influenţă în viaţa religioasă a ţărilor scandinave, până când va fi dizolvat o dată cu reforma luterană. Actualmente, surorile sfintei Brigita s-au stabilit din nou la Vadstena, pentru a deveni din nou un centru de iradiere spirituală.

Revelaţiile sfintei Brigita au fost adunate de ucenicii ei în opt cărţi, la care s-a adăugat o scriere suplimentară. Ele sunt transcrieri fidele a ceea ce sfânta a primit în viziunile şi iluminările sale, în afară de scrisorile şi mesajele pe care le-a trimis personalităţilor timpului. Acestor scrieri, Biserica le acordă valoarea pe care o au revelaţiile particulare făcute sfinţilor, aşa cum a spus foarte bine papa Benedict al XIV-lea în decretul despre beatificarea slujitorilor lui Dumnezeu, unde afirmă că nu li se poate „acorda consimţământul credinţei catolice”, aşa cum este datorat adevărurilor revelate, ci numai un „consimţământ de credinţă umană”: sunt credibile pentru sfinţenia persoanei care le propune, ţinându-se întotdeauna cont de condiţionările timpului şi de persoana însăşi.

Revelaţiile Brigitei arată un mare echilibru şi o solidă spiritualitate cristocentrică şi mariană. Ca atâtea alte spiritualităţi ale evului mediu târziu, ea are meritul de a pune adevărul credinţei la îndemâna poporului într-un limbaj vizual ce loveşte imaginaţia, atinge inima şi îndeamnă la convertire. Aceasta explică influenţa lor pe o perioadă îndelungată în viaţa creştină, nu numai la popoarele scandinave dar şi la cele de sorginte latină. Astăzi, moştenirea spirituală a sfintei Brigita dobândeşte o particulară relevanţă ecumenică. Prin scrierile sale şi, mai presus de toate, prin acţiunea sârguincioasă şi iubitoare a fiicelor şi fiilor spirituali, catolici şi luterani, ea îi îndeamnă pe toţi să caute căile spre deplina comuniune între Biserici, ca să strălucească între creştini acea unitate pentru care ea şi-a consumat întreaga viaţă.

Notă:

[1] Sfânta Brigita a Suediei, Revelaţii, IV, 143. Cf. Sfânta Brigita a Suediei, Revelaţiile cereşti, îngrijită de A. Mancini, Roma 1960.

(Enrico Pepe, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Editura Sapientia, Iași, 335-342; trad. pr. Ioan Bişog).