Beatificarea episcopul martir Anton Durcovici [17 mai 2014]

 

Episcopul martir Anton Durcovici (1888-1951)

 

"Atitudine puternică, nerenunţare la papalitate. Element ostil regimului, instigă masele, canalizează clerul supus pe linia anti-democratică". Cu aceste puţine rânduri Securitatea, cunoscuta poliţie politică a regimului comunist român, îl descria pe episcopul de Iaşi, Anton Durcovici (1888-1951). O notă informativă a cărei consecinţă naturală a fost eliminarea fizică a prelatului martir, care pentru aceasta este beatificat, sâmbătă, 17 mai 2014. În România, cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, va prezida ritul reprezentându-l pe papa Francisc.

 

Persecuţia a început la 1 decembrie 1948, cu emiterea unei legi, care declara ilegală Biserica Greco-Catolică. Episcopii, unul după altul, au fost încarceraţi. Guvernul comunist voia să creeze o singură Biserică naţională, separată de Roma. În această situaţie critică, episcopul Durcovici şi cel de Alba Iulia, Marton Aron, elaborează împreună un manifest de disensiune: “Biserica Catolică din România face parte din Biserica Romană-Catolică, în fruntea căreia se află papa”. Şi ca răspuns la atitudinea atee a statului, după intrarea în Dieceza de Iaşi, care a avut loc la 14 aprilie 1948, Durcovici a început vizita pastorală în toate parohiile şi la 22 august le-a consacrat Inimii Neprihănite a Mariei, trezind credinţa în comunităţi. Securităţii îi era frică să intervină deoarece se temea de reacţia populară şi în acest context socio-politic, episcopul a fost constrâns să suporte mari presiuni: în timpul celebrărilor, oficialii din poliţia politică ascultau cu atenţie omiliile şi discursurile pe care apoi le transcriau pentru a găsi în ele referinţe politice. Aceste note informative conţineau zeci de acuze la adresa episcopului pentru a-l incrimina. Dar în mod paradoxal ele au ajuns să constituie o dovadă a mărturiei credinţei de granit a martirului şi a alipirii sale filiale de papa.

 

La începutul anului 1949, persecuţia a ajuns la apogeu. Episcopul Durcovici şi-a ridicat în mod curajos glasul pentru a condamna acţiunile promovate de regim împotriva catolicilor. La 26 iunie în acelaşi an a fost arestat în timp ce mergea la Parohia Popeşti-Leordeni din Bucureşti, pentru a administra sacramentul Mirului. După multe torturi, maltratări şi ofense, a fost dus în închisoarea ministerului de interne, unde a rămas până în iunie 1950, când a fost transferat în mult temuta închisoare de la Jilava. Următoarea etapă a personalei via crucis a fost aceea la Sighetu Marmaţiei, unde deja fuseseră închişi alţi episcopi. Cu ei şi cu preoţii închişi s-a rugat şi a suferit pentru credinţă, încurajându-i pe toţi să poarte crucea cu răbdare şi cu iubire faţă de Cristos, în vederea mântuirii. Apoi a fost izolat şi transferat într-un alt bunker, seminud şi privat de hrana necesară, cu foarte puţin aer şi lumină, transformat în obiect de insulte, de chinuri şi de maltratări, până când a fost redus la starea de larvă. Şi cu toate acestea, mental a rămas mereu lucid şi în deplina posesie a propriilor facultăţi intelectuale, din punct de vedere fizic a putut să reziste numai trei luni în acea închisoare.

 

L-au lăsat să moară de foame în celula numărul 13 în ziua de 10 decembrie 1951. Părintele Rafael Friedrich, preot din dieceza sa, a mărturisit că în timp ce făcea curăţenie pe coridoare s-a apropiat de celula sa şi i-a spus în latineşte: “Ego sum Friedrich”. Din interior a răspuns un glas slăbit: "Antonius muribundus. Morior fame e siti. Da mihi absolutionem". Şi în aceeaşi zi episcopul Durcovici a murit. A fost îngropat noaptea, în cimitirul “rutean” fără ca să fie prezent cineva. Mormântul său a fost camuflat de Securitate pentru a nu putea fi identificat.

 

Se născuse cu şaizeci şi trei de ani înainte, la 17 mai 1888 la Bad Deutsch-Altenburg, în Austria, într-o familie modestă: tatăl, Francisc, era lucrător într-o carieră de piatră; mama, Maria, născută Mittermeier, era casnică.

 

[Isidor Iacovici, „Fidel faţă de Biserica romană până la martiriu”, trad. pr. Mihai Pătrașcu; după L’Osservatore romano, 17 mai 2014; sursa: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20140578].