În fața crucii – culmea evangheliei
pr. Isidor
Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (25 martie 2018)
Lecturi: Isaia 50,4-7; Filipeni 2,6-11; Patima Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu (15,1 – 39) (lecturi).
Omilie
Astăzi intrăm în Săptamâna
Sfântă. Celebrarea de azi a Duminicii Floriilor este a Pătimirii
Domnului și – din dorința papei – Ziua Mondială a Tineretului. Duminica
Floriilor constituie unul dintre cele mai atractive și sugestiv evenimente:
intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim. Noi comemorăm intrarea Domnului cu
ramuri de salcie [mâțâșoare] și cântec: „Osana fiului lui David…” Un semn al victoriei
în care amintim că Isus a învins moartea. În evanghelie citim Pătima Domnului
descrisă de Marcu. De ce „Ziua Tineretului”? Pentru că sunt cei mai entuziaști
în proclamarea victoriei lui Cristos. Este recunoștința Bisericii față de
tineri, pe care papa Paul al-VI-lea îi numea „fiziologic necesari Bisericii”,
voind să indice că sunt capabili, înflăcărați, disponibili cu timpul, cu
angajamentul, cu creativitatea și dăruirea lor.
În prima lectură, luată din
cartea profetului Isaia (Is 50,4-7), [mai precis din Deutero-Isaia
(capitolul 40 la 55)] se deschide cu al treilea „Cântec al slujitorului Domnului”
cu care un profet din timpul deportării în Babilon descrie un personaj obscur, numit
„Slujitorul suferind”. Textul prezintă relația extraordinară ce unește „servitorul”
cu Dumnezeu. Principala sa caracteristică este ascultarea cuvântului lui Dumnezeu
cu disponililitatea, fidelitatea și supunerea sa blândă. „Deschide urechile”
sau cum spunea profetul „ascultă” Cuvântul, „lăsându-se instruit” de el: asta
înseamnă a trăi cu încredere, venind într-ajutor „celui lovit”. „Domnul Dumnezeu mi-a dat o limbă de discipol ca să ştiu să
vin în ajutor cu un cuvânt celui frânt; el mă trezeşte dimineaţa, de dimineaţă
îmi deşteaptă urechea ca să ascult asemenea discipolilor” (v. 4). Persecutat
de dușmanii, „slujitorul” are „spatele lovit”, „obrajii
pălmuiți” de „cei care îmi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de la cei care
mă insultau şi mă scuipau” (v. 6). Își pune toată încrederea în
Dumnezeu. „Domnul Dumnezeu mi-a venit în ajutor” (v.
7). Din tot cei rău, din toate dificultățile și încercările, el face să iasă
binele; din toată ura, el pune în față iubirea care este cea mai puternică; din
toată persecuția, el dă putere iertării; din moarte, el face să răsară viața și
învierea. Această profeție este descrisă [cu anticipație] viața lui Isus și
patimile sale.
În a doua lectură, luată din Scrisoarea către Filipeni (Fil 2,6-11), sfântul Paul prezintă un imn cristologic liturgic pus în circulație de comunitățiile primare pe la anii 50 după Cristos care parcurge întregul drum a lui Isus: de la preexistența la întruparea, viața pământească, cruce și înălțare. Urmând această schemă de la umilire și până la înălțare putem răspunde la întrebarea: „cine este Isus”? Creștinii din Filipi sunt invitați să aibă „acea atitudine care este în Cristos Isus” (v. 5). „Cristos Isus, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că e egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului […]. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (vv. 6-8). El a știut să trăiască într-o atitudine de ascultare de Tatăl până la dăruirea supremă a vieții sale pe cruce. De aceea Tatăl l-a proclamat „Domnul” [Kyrios], în Biblia greacă înseamnă Dumnezeu: „pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele; […] Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl (vv. 9; 11). Aceasta este drumul ascultării și umilirii. Va trebui să avem și noi parte dacă vrem să fim în gloria lui Dumnezeu…
În a doua lectură, luată din Scrisoarea către Filipeni (Fil 2,6-11), sfântul Paul prezintă un imn cristologic liturgic pus în circulație de comunitățiile primare pe la anii 50 după Cristos care parcurge întregul drum a lui Isus: de la preexistența la întruparea, viața pământească, cruce și înălțare. Urmând această schemă de la umilire și până la înălțare putem răspunde la întrebarea: „cine este Isus”? Creștinii din Filipi sunt invitați să aibă „acea atitudine care este în Cristos Isus” (v. 5). „Cristos Isus, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că e egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului […]. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (vv. 6-8). El a știut să trăiască într-o atitudine de ascultare de Tatăl până la dăruirea supremă a vieții sale pe cruce. De aceea Tatăl l-a proclamat „Domnul” [Kyrios], în Biblia greacă înseamnă Dumnezeu: „pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele; […] Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl (vv. 9; 11). Aceasta este drumul ascultării și umilirii. Va trebui să avem și noi parte dacă vrem să fim în gloria lui Dumnezeu…
Relatarea pătimirii lui Isus din
Evanghelia lui Marcu (Mc 11,1-10)
pune la încercare privirea noastră de credință asupra lui Isus: suntem aproape
constrânși să suferim scandalul și nebunia crucii, suntem puși în fața eșecului
total al vieții lui Isus. Acest om – Isus din Nazaret – cunoaște un sfârșit
nemaipomenit, viața sa se apropie de un sfârșit falimentar. Orice cititor atent
la evanghelie nu poate decât să fie tulburat profund de astfel de deznodământ… Pentru
ce această patimă? Isus este redus la tăcere și se lasă umilit fără să deschidă
gura! Unde este acea autoritate recunoscută de atâția care îl urmează, îl
aclamă ca profet, îl invocau ca Mesia și Mântuitor? Cu arestarea, Isus este
părăsit de toți, de discipoli și simpatizanți, care fug înspăimântați! Unde
este Dumnezeu în timpul patimile lui Isus? Acel Dumnezeu care părea atât de
aproape și pe care el îl chema Abbà,
adică „tăticuțul meu”; acel Dumnezeu pentru care Isus a pus în joc și și-a
consumat toată viața: unde este acum? Să nu uităm: moartea pe cruce este cea
mai blestemată moarte și, în același timp, este chinul extrem de tortură
aplicat celor reținuți ca dușmani ai societății. Într-adevăr, Isus a murit ca
un impostor [persoană care înșeală pe alții], suspendat între cer și pământ,
respins de oameni...
Isus a parcurs acest drum – Calea Crucii – rugându-se
Tatălui pentru ca să-l susțină în această oră de întuneric. În tot acest timp a
luptat pentru a se abandona lui Dumnezeu căutând să facă voința sa, nu pe a lui.
Da, Isus a avut credință, a crezut că Dumnezeu nu-l va părăsi, va rămâne cu el,
de partea sa, în ciuda aparenţelor, a semnelor opuse şi a realului faliment
uman al vieții și misiunii sale. În rugăciunea lui Isus către Tatăl și-a
exprimat sfâşierea sa interioară: „Eloi, Eloi, lema sabactani!” adică
„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit!” (Mc 15,34). Dincolo de toate există un punct tare: conştiinţa
propriului raport filial cu Dumnezeu – „Abba”, „Tată”! Este conştiinţa care nu se
micşorează niciodată, nici chiar în încercare. Şi tocmai aici se naşte
implorarea: „Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul
acesta!” (Mc 14,36). Dacă Dumnezeu
este Tată şi poate orice, de ce nu îl scoate din încercare? Aceasta este
întrebarea spontană a omului şi a omului Isus. Dar după implorare, iată
încrederea reînnoită, abandonarea fără rezerve: „Însă nu ceea ce vreau eu, dar
ceea ce vrei tu” (Mc 14,36). Tatăl nu
l-a scutit pe Isus de cruce, dar l-a ajutat să o traverseze. Tăcerea lui
Dumnezeu este un mod diferit de a vorbi…
În faţa lui Isus se observă două
tipuri de credinţă, iar Isus pe cruce este cel care le separă: pe de o parte,
credinţa celui care pretinde ca Mesia să renunţe la cruce şi să facă minuni [sunt trecătorii, cărturarii
şi preoţii]; pe de altă parte, credinţa celui care, asemenea centurionului,
surprinde divinitatea lui Isus tocmai pe cruce. Pe cruce este cunoscut cu
adevărat cine este Isus şi în ce sens el este Mesia şi Fiu a lui Dumnezeu.
Crucea va spune cine este cu adevărat el. În fața crucii, Marcu așează culmea
evangheliei sale: „Când centurionul care stătea în faţa lui a văzut cum şi-a
dat sufletul, a spus: «Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!»” (Mc 15,39). Acum se poate mărturisi cu
adevărat recunoașterea lui Cristos, acum este posibilă credința. Ciudat, dar
după Marcu adevăratul om credincios este un centurion roman păgân: este primul
care recunoaște în acest om răstignit pe Fiul lui Dumnezeu şi Mesia tocmai pentru că
acceptă să moară pentru oameni şi nu se salvează pe sine. Isus nu ne cere nici emoţia „femeilor din Ierusalim”, ci
urmarea lui cu credință.
Să ne pregătim pentru celebrarea
Paștelui…
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu