Imnul luminii

 

Lumină sfântă-n zorile de zi
Nu-i creatură să n-o vorbeşti de bine
Începi cu roua şi sfârşeşti în vârf
Lăsând o ţâră-n floare după tine

La fiecare-n parte odihneşti
E-un freamăt şi-un fior de bucurie
Frunza-n extaz atinge raza ta
Şi-odată ochiul umbrei o învie

E-un ceas şi-o clipă-n zi şi anotimp
Când cea din urmă poartă e străpunsă
Ţâţâna visului celui mai sfânt
Cu lacrima luminii este unsă

Crinul te-aşteaptă ca pe-un împărat
De-aceea s-a gătit de-mpărăţie
Atât de des stă dealu-n faţa ta
Că s-a ascuns sub viţele de vie

Nemaiputând să-ndure atâtea sărbători
Chemata umbra turmelor să vină
Să-şi lege limba clopotelor lor
De firele de iarbă pe colină

Albina toată noaptea a urzit
În strai de aur să se-mpodobească
Aşteaptă numai să te uiţi la ea
Ca toată truda ei să-nveşnicească

Iar ciocârlia-i dusă în văzduh
Pe-un fir curat de ceară de la grindă
Înfrigurată scapără în cer
Să prindă raza-n braţe să-l aprindă

Iar florile umile pe pământ
N-au cum să-ţi iasă în întâmpinare
Se fac un fel de clinchete covor
Şi zvântă roua sfintelor picioare

(de Ioan Alexandru - din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu:
“Aceşti mari poeţi mici”).

Izvor

Izvorului asemeni sunt şi eu
Cutremurat sub stelele de vara
Cu cât e cerul mai fară de vânt
Cu-atât launtrurile mele se-nfioară

Nu dinafară-i zvon ce mă framantă
Nici din adâncuri nici de sus
O umbră s-a desprins din slavă
Icoana ei în mine a apus

Din ce în ce sunt cercuri mai adânci
Şi mai departe horele pe ape
S-a desteptat în mine un izvor
Ce nu-l mai pot cuprinde şi încape.

                                           (de Ioan Alexandru)