Rugăciunea lui Isus în faţa morţii (Mc şi Mt)
Iubiţi fraţi şi surori, astăzi aş dori să meditez împreună cu voi asupra rugăciunii lui Isus în ceasul morţii, oprindu-ne la ceea ce fac referire sfinţii Marcu şi Matei. Cei doi evanghelişti redau rugăciunea lui Isus muribund nu numai în limba greacă, în care este scrisă relatarea lor, dar, pentru importanţa acelor cuvinte, şi într-un amestec de ebraică şi aramaică. Astfel, ei au transmis nu doar conţinutul, dar chiar şi sunetul pe care această rugăciune l-a avut pe buzele lui Isus: ascultăm cu adevărat cuvintele lui Isus aşa cum au fost. În acelaşi timp, ei ne-au descris atitudinea celor prezenţi la răstignire, care nu au înţeles - sau nu au vrut să înţeleagă - această rugăciune.
Sfântul Marcu a scris, după cum am ascultat: „La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic: Eloí, Eloí, léma sabactáni?, care înseamnă: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (15,34). În structura povestirii, rugăciunea, strigătul lui Isus se înalţă la punctul culminant al celor trei ore de întuneric care, de la miezul zilei până la orele trei după-amiază, a căzut pe întreg pământul. Aceste trei ore de întuneric sunt, la rândul lor, continuarea unui perioade de timp precedent, tot de trei ore, început cu răstignirea lui Isus. Evanghelistul Marcu, de fapt, ne face cunoscut că: „Era ceasul al treilea când l-au răstignit” (cf. 15,25). Din totalul indicaţiilor orare ale povestirii, cele şase ore ale lui Isus pe cruce sunt articulate în două părţi echivalente din punct de vedere cronologic.
În primele trei ore, de la ora 9 până la miezul zilei, se petrec batjocurile diferitelor grupuri de persoane, care îşi arată scepticismul lor, afirmându-şi necredinţa. Scrie sfântul Marcu: „cei care treceau rosteau blasfemii” (15,29); „la fel şi arhiereii între ei îl luau în râs împreună cu cărturarii” (15,31); „îl insultau şi cei răstigniţi cu el” (15,32). În următoarele trei ore, de la miezul zilei „până la ceasul al nouălea”, Evanghelistul vorbeşte doar despre întunericul coborât pe întreg pământul; întunericul, singur, ocupă întreaga scenă fără nici o referire la mişcările personajelor sau la cuvinte. Când Isus se apropie din ce în ce mai mult de moarte, nu există decât întunericul care cade „pe întreg pământul”. Chiar şi cosmosul participă la acest eveniment: întunericul învăluie persoane şi lucruri, însă chiar în acest moment de întuneric Dumnezeu este prezent, nu abandonează. În tradiţia biblică, întunericul are o semnificaţie ambivalentă: este semnul prezenţei şi acţiunii răului, dar şi al unei prezenţe şi acţiuni misterioase a lui Dumnezeu care este capabil să învingă orice întuneric. În Cartea Exodului, de exemplu, citim: „Domnul i-a zis lui Moise: «Iată, eu voi veni la tine într-un nor gros»” (19,9) şi iarăşi: „Poporul stătea departe, iar Moise s-a apropiat de norul întunecat în care era Dumnezeu” (20,21). Iar în discursurile din Cartea Deuteronomului, Moise povesteşte: „Muntele ardea într-un foc până în inima cerului. Era întuneric, nori şi negură” (4,11); voi „aţi auzit glasul din mijlocul întunericului şi când tot muntele ardea în foc” (5,23). În scena răstignirii lui Isus întunericul a învăluit pământul şi sunt întunecimile morţii în care Fiul lui Dumnezeu se cufundă pentru a aduce viaţa, prin actul său de iubire.
Revenind la naraţiunea sfântului Marcu, înainte de insultele diferitelor categorii de persoane, înainte de întunericul care a căzut peste tot, în momentul în care se confruntă cu moartea, Isus prin strigătul rugăciunii sale arată că, împreună cu apăsarea suferinţei şi a morţii în care pare că este abandonat, că Dumnezeu este absent, El are deplina certitudine de apropierea Tatălui, care aprobă acest act suprem de iubire, de dăruire totală de sine, chiar dacă nu se face auzită, ca în alte momente, vocea din înălţimi. Citind Evangheliile, observăm că în alte pasaje importante ale vieţii sale pământeşti, Isus a văzut asociate semne ale prezenţei Tatălui şi ale aprobării drumului său de iubire, chiar şi glasul lămuritor al lui Dumnezeu. Astfel, în povestirea care urmează botezul în Iordan, la deschiderea cerurilor, s-a făcut auzit cuvântul Tatălui: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria” (Mc 1,11). În Schimbarea la Faţă, apoi, la semnul norului i s-a alăturat cuvântul: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” (Mc 9,7). În schimb, în apropierea morţii Celui răstignit, se aşterne tăcerea, nu se aude nici un glas, dar privirea de iubire a Tatălui rămâne fixată asupra darului de iubire al Fiului.
Însă ce semnificaţie are rugăciunea lui Isus, acel strigăt adresat Tatălui: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, oare dubiul cu privire la misiunea sa, la prezenţa Tatălui? În această rugăciune nu e prezentă poate tocmai conştiinţa de a fi fost abandonat? Cuvintele pe care Isus le adresează Tatălui sunt începutul Psalmului 22, în care Psalmistul îi prezintă lui Dumnezeu tensiunea dintre a se simţi lăsat singur şi conştiinţa sigură a prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Psalmistul se roagă: „Dumnezeul meu, strig ziua şi tu nu-mi răspunzi, şi noaptea şi nu am linişte. Iar tu eşti Cel Sfânt şi locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (3,4). Psalmistul vorbeşte despre „strigăt” pentru a exprima întreaga suferinţă a rugăciunii sale înaintea lui Dumnezeu aparent absent: în momentul de angoasă rugăciunea devine un strigăt.
Şi aceasta se întâmplă şi în relaţia noastră cu Domnul: în faţa situaţiilor mai dificile şi dureroase, când pare că Dumnezeu nu ne aude, nu trebuie să ne temem de a-i încredinţa lui toată greutatea pe care o purtăm în inima noastră, nu trebuie să ne temem de a-i striga lui suferinţa noastră, trebuie să fim convinşi că Dumnezeu este aproape, chiar dacă, în mod aparent, tace.
Repetând de pe cruce primele cuvinte ale Psalmului, „Elí, Elí, léma sabactáni?” -„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46), strigând cuvintele Psalmului, Isus se roagă în momentul ultimului refuz din partea oamenilor, în momentul abandonării; se roagă, însă, cu Psalmul, în conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu Tatăl şi în această oră în care simte drama umană a morţii. Însă, în noi se ridică o întrebare: cum este posibil ca un Dumnezeu atât de puternic să nu intervină pentru a-l sustrage pe Fiul său din această încercare groaznică? Este important să înţelegem că rugăciunea lui Isus nu este strigătul celui care se apropie cu disperare de moarte, şi nici strigătul celui care se ştie abandonat. Isus în acel moment îşi face propriu Psalmul 22, Psalmul poporului lui Israel care suferă, şi în acest fel ia asupra sa nu numai pedeapsa poporului său, dar şi pe cea a tuturor oamenilor care suferă de opresiunea răului şi, în acelaşi timp, conduce toate acestea la inima lui Dumnezeu însuşi în certitudinea că strigătul său va fi auzit în Înviere: „strigătul în ultimul chin este, în acelaşi timp, certitudine a răspunsului divin, certitudine a mântuirii nu numai pentru Isus însuşi, dar pentru «mulţi»” (Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, II, 239-240). În această rugăciune sunt incluse încrederea totală şi abandonarea în mâinile lui Dumnezeu, chiar atunci când pare absent, chiar atunci când pare că rămâne în tăcere, urmând un plan de neînţeles pentru noi. În Catehismul Bisericii Catolice, citim următoarele: „În iubirea răscumpărătoare care îl unea dintotdeauna cu Tatăl, Isus ne-a asumat în despărţirea noastră de Dumnezeu din cauza păcatului, astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?»” (nr. 603). Propriu lui este suferinţa în comuniune cu noi şi pentru noi, ce provine din iubire şi poartă deja în sine mântuirea, biruinţa iubirii.
Persoanele prezente sub crucea lui Isus nu reuşesc să înţeleagă şi gândesc că strigătul său ar fi o rugăciune adresată lui Ilie. Într-o scenă provocatoare, ei caută să-i astâmpere setea pentru a-i prelungi viaţa şi a vedea dacă într-adevăr îi va veni Ilie într-ajutor, însă un strigăt puternic pune capăt vieţii pământeşti a lui Isus şi dorinţei lor. În momentul ultim, Isus lasă ca inima sa să exprime durerea, dar lasă să izvorască, în acelaşi timp, sensul prezenţei Tatălui şi consimţirea la planul său de mântuire a omenirii. Şi noi ne regăsim mereu şi din nou în faţa „astăzi-ului” suferinţei, al tăcerii lui Dumnezeu-o exprimăm de atâtea ori în rugăciunea noastră-dar ne regăsim şi în faţa „astăzi-ului” Învierii, al răspunsului lui Dumnezeu care a luat asupra sa suferinţele noastre, pentru a le aduce împreună cu noi şi să ne dea speranţa sigură că vor fi învinse (cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 35-40).
Dragi prieteni, în rugăciune îi aducem lui Dumnezeu crucile noastre zilnice, în certitudinea că el este prezent şi ne ascultă. Strigătul lui Isus ne aminteşte că în rugăciune trebuie să depăşim barierele „eu-lui” nostru şi ale problemelor noastre şi să ne deschidem necesităţilor şi suferinţelor celorlalţi. Rugăciunea lui Isus muribund pe Cruce ne învaţă să ne rugăm cu iubire pentru atâţia fraţi şi atâtea surori care simt greutatea vieţii de zi cu zi, care trăiesc momente dificile, care sunt în durere, care nu au un cuvânt de mângâiere; să aducem toate acestea la inima lui Dumnezeu, pentru ca şi ei să poată simţi iubirea lui Dumnezeu care nu ne abandonează niciodată. Mulţumesc.
Benedict PP. XVI
(traducere Pr. Vincenţiu Balint).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu