«Dacă vrei, poţi să mă vindeţi!» Lepra în timpul lui Isus era mai mult decât o boală: refuzarea leprosului şi excluderea sa din comunitate era consecinţa tragică. Molipsirea putea distruge o întreagă familie, de aceea apărarea propriei integrităţi, grija faţă de propriile interese, stăteau înaintea oricărui sentiment de milă. Frica făcea restul. Nici un fiu, nici o mamă, refuzaţi de familie, nu mai aveau posibilitatea de a rămâne în propria casă. Legea spunea clar: “Leprosul, cel lovit de această boală, să poarte haine sfâşiate şi părul zbârlit, să-şi acopere partea de sus a feţei până la buze şi să strige: necurat, necurat!” (Lev 13,45). Moartea socială a leprosului era inevitabilă: “va locui separat, locuința lui va fi în afara taberei” (Lev 13,46).
Boala încă şi astăzi provoacă repulsie, situaţia sa este dramatică: pielea se albeşte; bucăţi de carne cad ca ramurile uscate ale unui copac, fără să mai aibă circulaţie sanguină; faţa face cute adânci, ridurile fac omul să aibă o nouă fizionomie şi zâmbetele rare se transformă în rânjet. În drumul meu prin lume am văzut leproşi încă prizonieri ai fricii, imagini ale unei mentalităţi care încă refuză adevărul, care nu reuşeşte să înţeleagă faptul că unica posibilitate de a se feri de rău este de a-l vindeca. A te ascunde de cel lepros, a-I întoarce faţa, a nu voi să ştii de durerea sa, crezând că eviţi molipsirea, este o iluzie.
Grija este expresia cea mai înaltă a iubirii şi îngrijirea este a îndrăgostiţilor, dar este şi modul cel mai inteligent de a organiza viitorul. Ieri ca şi astăzi, în faţa relelor din lume, credem că le evităm încercând să anesteziem adevărul, să-l împiedicăm să se răspândească punând dig în faţa posibilei compasiuni.
Altă lepră, substanţă nouă de durere se arată la orizontul istoriei şi, deşi suntem conştienţi că formăm cu toţii aceeaşi familie, conştienţi că nu este dat sau luat fără ca celălalt, oriunde ar trăi pe pământ, să nu aibă avantaj sau daună, continuă să credem că putem evita suferinţa ignorând suferinţa altora.
Leprosul îl ruga în genunchi pe Învăţător să-l elibereze, gestul arată istoria celui care suferă, drama condiţiei sale. Mai sunt încă în genunchi popoare ale pământului care, suferind violenţa şi abandonul, cer să nu fie uitate, sunt în genunchi săracii din oraşele noastre care suferă zilnic, umiliţi în demnitatea lor, sunt şi ei constrânşi să trăiască la periferia comunităţilor noastre; sunt în genunchi atâţia tineri frustraţi de lipsa viitorului, adesea victime ale unui sistem care dă spaţiu nu celui care merită, dar celui care are mai multe recomandări. Este în genunchi cel care, profund conştient de limitele proprii, se simte pălmuit de simţul vinovăţiei, care mai mult decât oricare altă boală fură speranţa.
“Vreau, vindecă-te!” Fii purificat! Cuvântul Învăţătorului învinge boala. Leprosul dobândeşte din nou cetăţenia sa. Acel cuvânt care eliberează nu vorbeşte numai despre un eveniment trecut, dar deschide scenarii formidabile de împărtăşire. Cel care-l urmează pe Cristos trebuie să-şi însuşească acel cuvânt de vindecare, iar dorinţa Cuvântului este să fie strigat.
Zadarnică ar fi credinţa noastră, dacă nouă ne-ar rămâne necunoscută puterea iubirii, dacă din cauza lipsei de iubire şi de compasiune pentru durerea lumii, leprosul nu ar ieşi din propriul lazaret, săracul din tristeţe, cel părăsit din singurătate. Zadarnică ar fi Cuvântul dacă nu-I poartă înapoi acasă pe cei risipiţi, dacă nu reuşeşte să spună păcatul nostru: “Fii vindecat!” (don Gennaro Matino, trad. pr. dr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu