Postul Mare (1)

 

"Să fim atenţi unii faţă de alţii pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune" (Evr 10,24)

 

Postul Mare ne oferă încă o dată oportunitatea de a reflecta asupra inimii vieţii creştine: caritatea. De fapt, acesta este un timp propice pentru ca, ajutaţi de cuvântul lui Dumnezeu şi de sacramente, să reînnoim drumul nostru de credinţă, atât personal cât şi comunitar. Este un parcurs marcat de rugăciune şi de împărtăşire, de tăcere şi de post, aşteptând să trăim bucuria pascală.

Anul acesta doresc să propun câteva gânduri în lumina unui scurt text luat din Scrisoarea către Evrei: "Să fim atenţi unii faţă de alţii pentru a da impuls carităţii şi faptelor bune" (10,24). Este o frază introdusă într-o pericopă în care scriitorul sacru îndeamnă la încrederea în Isus Cristos ca mare preot, care ne-a dobândit iertarea şi accesul la Dumnezeu. Rodul primirii lui Cristos este o viaţă desfăşurată după cele trei virtuţi teologale: este vorba de a ne apropia de Domnul "cu inimă sinceră în plinătatea credinţei" (v. 22), de a menţine neclintită "mărturisirea speranţei" (v. 23), în atenţie constantă de a exercita împreună cu fraţii "caritatea şi faptele bune" (v. 24). Se afirmă de asemenea că pentru a menţine această conduită evanghelică este importantă participarea la întâlnirile liturgice şi de rugăciune ale comunităţii, privind la ţinta escatologică: deplina comuniune în Dumnezeu (v. 25). Mă opresc asupra versetului 24, care, în puţine cuvinte, oferă o învăţătură preţioasă şi mereu actuală despre trei aspecte ale vieţii creştine: atenţia faţă de celălalt, reciprocitatea şi sfinţenia personală.

1. "Să fim atenţi": responsabilitatea faţă de fratele.

 

Primul element este invitaţia de "a fi atenţi": verbul grec folosit este katanoein, care înseamnă a observa bine, a fi atenţi, a privi cu conştiinţă, a ne da seama de o realitate. Îl găsim în Evanghelie atunci când Isus îi invită pe discipoli să "observe" păsările cerului, care deşi nu trudesc sunt obiect al providenţei divine grijulii şi atente (cf. Lc 12,24), şi "ia seama" de bârna care este în ochiul propriu înainte de a privi la paiul din ochiul fratelui (cf. Lc 6,41). Îl găsim şi într-un alt text tot din Scrisoarea către Evrei, ca invitaţie de "a privi cu atenţie pe Isus" (3,1), apostolul şi marele preot al credinţei noastre. Deci verbul care deschide îndemnul nostru invită să ne îndreptăm privirea spre celălalt, înainte de toate spre Isus, şi să fim atenţi unii faţă de alţii, să nu ne arătăm străini, indiferenţi faţă de soarta fraţilor. În schimb, adesea prevalează atitudinea contrară: indiferenţa, dezinteresul, care se nasc din egoism, mascat de o aparenţă de respect faţă de "sfera privată". Şi astăzi răsună cu putere glasul Domnului care îl cheamă pe fiecare dintre noi să se îngrijească de celălalt. Şi astăzi Dumnezeu ne cere să fim "păzitorii" fraţilor noştri (cf. Gen 4,9), să instaurăm relaţii caracterizate de grija reciprocă, de atenţie faţă de binele celuilalt şi faţă de tot binele său. Marea poruncă a iubirii faţă de aproapele cere şi solicită conştiinţa că am o responsabilitate faţă de cel care, ca şi mine, este creatură şi fiu al lui Dumnezeu: faptul de a fi fraţi în umanitate şi, în multe cazuri, şi în credinţă trebuie să ne facă să vedem în celălalt un adevărat alter ego, iubit în mod infinit de Domnul. Dacă vom cultiva această privire de fraternitate, solidaritatea, dreptatea, precum şi milostivirea şi compasiunea vor apărea în mod natural din inima noastră. Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea afirma că lumea suferă astăzi mai ales de o lipsă de fraternitate: "Lumea este bolnavă. Răul său se află mai puţin în delapidarea resurselor sau în acapararea lor din partea câtorva, dar se află în lipsa de fraternitate dintre oameni şi dintre popoare" (Scrisoarea enciclică Populorum progressio [26 martie 1967], nr. 66).

 

Atenţia faţă de celălalt înseamnă a dori pentru el sau pentru ea binele, sub toate aspectele: fizic, moral şi spiritual. Cultura contemporană pare că a pierdut simţul binelui şi al răului, în timp ce trebuie reafirmat cu forţă că binele există şi învinge, pentru că Dumnezeu este "bun şi face binele" (Ps 119,68). Binele este ceea ce trezeşte, protejează şi promovează viaţa, fraternitatea şi comuniunea. Responsabilitatea faţă de aproapele înseamnă deci a voi şi a face binele celuilalt, dorind ca şi el să se deschidă la logica binelui; a ne interesa de fratele înseamnă a deschide ochii cu privire la necesităţile sale. Sfânta Scriptură avertizează cu privire la pericolul de a avea inima împietrită de un soi de "anestezie spirituală" care ne face orbi faţă de suferinţele celuilalt. Evanghelistul Luca prezintă două parabole ale lui Isus în care sunt indicate două exemple ale acestei situaţii care se poate crea în inima omului. În cea a samariteanului milostiv, preotul şi levitul "trec mai departe", cu indiferenţă, în faţa omului prădat şi bătut de tâlhari (cf. Lc 10,30-32), iar în cea a bogatului nemilos, acest om sătul de bunuri nu ia seama la condiţia săracului Lazăr care moare de foame în faţa uşii sale (cf. Lc 16,19). În ambele cazuri avem de-a face cu contrariul acelui "a fi atenţi", a privi cu iubire şi compasiune. Ce anume împiedică această privire umană şi iubitoare faţă de fratele? Adesea sunt bogăţia materială şi saţietatea, dar este şi punerea înainte de orice a propriilor interese şi a propriilor preocupări. Niciodată nu trebuie să fim incapabili de "a avea milă" faţă de cel care suferă; niciodată inima noastră nu trebuie să fie aşa de absorbită de lucrurile şi de problemele noastre încât să fie surdă la strigătul săracului. În schimb, tocmai umilinţa inimii şi experienţa personală a suferinţei pot să se reveleze ca izvor de trezire interioară la compasiune şi la empatie: "Cel drept recunoaşte dreptul celor sărmani, în schimb celui rău nu-i pasă" (Prov 29,7). Se înţelege astfel fericirea "celor care plâng" (Mt 5,4), adică a celor care sunt în stare să iasă din ei înşişi pentru a se înduioşa de durerea celuilalt. Întâlnirea cu celălalt şi deschiderea inimii la necesitatea lui sunt ocazie de mântuire şi de fericire.

"A fi atenţi" faţă de fratele cuprinde de asemenea grija faţă de binele său spiritual. Şi aici doresc să amintesc un aspect al vieţii creştine care mi se pare căzut în uitare: corectarea fraternă în vederea mântuirii veşnice. Astăzi, în general, suntem foarte sensibili la discursul despre grija şi despre caritatea faţă de binele fizic şi material al celorlalţi, dar se tace aproape cu totul cu privire la responsabilitatea spirituală faţă de fraţi. Nu aşa este în Biserica din primele timpuri şi în comunităţile cu adevărat mature în credinţă, în care se îndrăgeşte nu numai sănătatea trupească a fratelui, ci şi cea a sufletului său pentru destinul său ultim. În Sfânta Scriptură citim: "Mustră pe cel înţelept, şi el te va iubi! Dă înţeleptului, şi se va face şi mai înţelept; învaţă-l pe cel neprihănit, şi va învăţa şi mai mult!" (Prov 9,8 ş.u.). Cristos însuşi porunceşte să-l mustrăm pe fratele care comite un păcat (cf. Mt 18,15). Verbul folosit pentru a defini corectarea fraternă - elenchein - este acelaşi care indică misiunea profetică de denunţare proprie creştinilor faţă de o generaţie care săvârşeşte răul (cf. Ef 5,11). Tradiţia Bisericii a avut printre faptele de milostenie spirituală şi pe aceea de "a-i îndrepta pe cei păcătoşi". Este important de a recupera această dimensiune a carităţii creştine. Nu trebuie să tăcem în faţa răului. Mă gândesc aici la atitudinea acelor creştini care, din respect uman sau din simplă comoditate, mai degrabă se adaptează la mentalitatea comună decât să-i avertizeze pe fraţii săi cu privire la modurile de a gândi şi de a acţiona care contrazic adevărul şi nu merg pe calea binelui. Însă reproşul creştin nu este niciodată animat de spirit de condamnare sau de incriminare; este mişcat mereu iubire şi de milostivire şi vine din adevărată grijă faţă de binele fratelui. Apostolul Paul afirmă: "Dacă un om a căzut într-o greşeală, voi, cei spirituali, corectaţi-l în duhul blândeţii. Dar tu fii atent la tine însuţi ca să nu fii ispitit şi tu" (Gal 6,1). În lumea noastră impregnată de individualism este necesar să redescoperim importanţa corectării fraterne, pentru a merge împreună spre sfinţenie. Chiar şi "cel drept cade de şapte ori" (Prov 24,16), spune Scriptura şi noi toţi suntem slabi şi greşitori (cf. 1In 1,8). Deci este o mare slujire a ajuta şi a ne lăsa ajutaţi să ne citim cu adevărat pe noi înşine, pentru a îmbunătăţi propria viaţă şi a merge mai corect pe calea Domnului. Mereu este nevoie de o privire care iubeşte şi corectează, care cunoaşte şi recunoaşte, care discerne şi iartă (cf. Lc 22,61), aşa cum a făcut şi face Dumnezeu cu fiecare dintre noi. (Benedict al XVI-lea, Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2012, trad. de pr. Mihai Pătraşcu).