(Duminică, 19 februarie 2012, Solemnitatea Catedrei Sfântului Petru, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat în Bazilica Vaticană concelebrarea euharistică împreună cu cei 22 de noi cardinali creaţi în Consistoriul de ieri).
Domnilor Cardinali,
Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori,
În solemnitatea Catedrei Sfântului Petru Apostolul avem bucuria de a ne aduna în jurul altarului Domnului împreună cu noii cardinali, pe care ieri i-am agregat la Colegiul Cardinalilor. Înainte de toate le adresez lor salutul meu cordial, mulţumindu-i cardinalului Fernando Filoni pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-a adresat în numele tuturor. Extind salutul meu la ceilalţi cardinali şi la toţi prelaţii prezenţi, precum şi la distinsele autorităţi, la domnii ambasadori, la preoţi, la persoanele consacrate şi la toţi credincioşii, veniţi din diferite părţi ale lumii pentru această fericită împrejurare, care îmbracă un caracter special de universalitate.
 |
| Bazilică Vaticană: altarul Catedrei |
În lectura a doua proclamată puţin mai înainte, apostolul Petru îi îndeamnă pe „prezbiterii” Bisericii să fie păstori zeloşi şi grijulii ai turmei lui Cristos (cf. 1Pt 5,1-2). Aceste cuvinte sunt adresate înainte de toate vouă, dragi şi veneraţi Fraţi, care deja aveţi multe merite pe lângă poporul lui Dumnezeu datorită operei voastre generoase şi înţelepte desfăşurate în Slujirea pastorală în Dieceze angajante sau în conducerea Dicasterelor din Curia Romană, sau în slujirea eclezială a studiului şi a învăţământului. Noua demnitate care v-a fost conferită vrea să manifeste aprecierea faţă de munca voastră fidelă în via Domnului, să aduce cinste comunităţilor şi naţiunilor din care proveniţi şi ai căror reprezentanţi demni sunteţi în Biserică, să vă investească cu responsabilităţi ecleziale noi şi mai importante şi în sfârşit să vă ceară un supliment de disponibilitate pentru Cristos şi pentru întreaga comunitate creştină. Această disponibilitate la slujirea Evangheliei este trainic întemeiată pe certitudinea credinţei. De fapt, ştim că Dumnezeu este fidel faţă de promisiunile sale şi aşteptăm în speranţă realizarea acestor cuvinte ale sfântului Petru: „Iar când va apare păstorul suprem, veţi primi cununa măririi, care nu se veştejeşte” (1Pt 5,4).
Textul evanghelic de astăzi îl prezintă pe Petru care, mişcat de o inspiraţie divină, exprimă propria sa credinţă puternică în Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Mesia cel promis. Ca răspuns la această curată mărturisire de credinţă, făcută de Petru şi în numele celorlalţi apostoli, Cristos îi revelează misiunea pe care intenţionează să i-o încredinţeze, adică aceea de a fi „piatra”, „stânca”, fundamentul vizibil pe care este construit întregul edificiu spiritual al Bisericii (cf. Mt 16,16-19). Această denumire de „stâncă-piatră” nu face referinţă la caracterul persoanei, ci trebuie înţeleasă numai pornind de la un aspect mai profund, de la mister: prin funcţia pe care Isus i-o conferă, Simon Petru va deveni ceea ce el nu este prin „carne şi sânge”. Exegetul Joachim Jeremias a arătat că pe fundal este prezent limbajul simbolic al „stâncii sfinte”. În această privinţă ne poate ajuta un text rabinic în care se afirmă: „Domnul a spus: "Cum pot să creez lumea, când se vor ridica aceşti fără-Dumnezeu şi se vor revolta împotriva mea?". Dar când Dumnezeu a văzut că trebuia să se nască Abraham, a spus: "Uite, am găsit o stâncă pe care pot să construiesc şi să întemeiez lumea". De aceea el l-a numit pe Abraham o stâncă”. Profetul Isaia face referinţă la asta atunci când îi aminteşte poporului: „priviţi la stânca din care aţi fost tăiaţi… la Abraham tatăl vostru” (51,1-2). Abraham, tatăl celor care cred, cu credinţa sa este văzut ca stânca ce susţine creaţia. Simon, care cel dintâi l-a mărturisit pe Isus drept Cristos şi a fost primul martor al învierii, devine acum, cu credinţa sa reînnoită, stânca ce se opune forţelor distrugătoare ale răului.
Iubiţi fraţi şi surori! Acest episod evanghelic pe care l-am ascultat are o explicaţie ulterioară şi mai elocventă într-un foarte cunoscut element artistic care îmbogăţeşte această Bazilică Vaticană: altarul Catedrei. Atunci când se străbate grandioasa navată centrală şi, după ce s-a trecut de transept, se ajunge la absidă, ne aflăm în faţa unui enorm tron de bronz, care pare să se elibereze, dar care în realitate este susţinut de cele patru statui ale marilor Părinţi ai Bisericii din Orient şi din Occident. Şi deasupra tronului, înconjurată de un triumf de îngeri suspendaţi în aer, străluceşte în fereastra ovală gloria Duhului Sfânt. Ce ne spune acest ansamblu sculptural, datorat geniului lui Bernini? El reprezintă o viziune a esenţei Bisericii şi, în cadrul ei, al magisteriului petrin.
Fereastra absidei deschide Biserica spre exterior, spre întreaga creaţie, în timp ce imaginea porumbelului Duhului Sfânt îl arată pe Dumnezeu ca izvor al luminii. Însă există şi un alt aspect care trebuie evidenţiat: de fapt Biserica însăşi este ca o fereastră, locul în care Dumnezeu se apropie, vine în întâmpinarea lumii noastre. Biserica nu există prin ea însăşi, nu este punctul de sosire, ci trebuie să trimită dincolo de sine, spre înălţime, mai presus de noi. Biserica este cu adevărat ea însăşi în măsura în care lasă să transpară Celălalt – cu „C” majusculă – de la care provine şi la care conduce. Biserica este locul unde Dumnezeu „ajunge” la noi şi unde noi „pornim” spre El; ea are misiunea de a deschide dincolo de ea însăşi acea lume care tinde să se închidă în ea însăşi şi să-i aducă lumina care vine de sus, fără de care ar deveni de nelocuit.
Marea catedră de bronz cuprinde un scaun de lemn din secolul al IX-lea, care a fost mult timp considerat catedra apostolului Petru şi a fost aşezată chiar pe acest altar monumental din cauza înaltei sale valori simbolice. De fapt, el exprimă prezenţa permanentă a apostolului în magisteriul succesorilor săi. Scaunul sfântului Petru este, putem spune, tronul adevărului, care îşi trage originea din mandatul lui Cristos după mărturisirea de la Cezareea lui Filip. Scaunul magisterial reînnoieşte în noi şi amintirea cuvintelor adresate de Domnul lui Petru în cenacol: „Eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22,32).
 |
| Sf. Ambroziu şi sf. Ioan Gură de Aur |
Catedra lui Petru evocă o altă amintire: celebra expresie a sfântului Ignaţiu de Antiohia, care în scrisoarea sa către romani numeşte Biserica din Roma „aceea care prezidează în caritate” (Inscr.: PG 5, 801). De fapt, a prezida în credinţa este în mod indisolubil legat de a prezida în iubire. O credinţă fără iubire n-ar mai fi o credinţă creştină autentică. Însă cuvintele sfântului Ignaţiu au şi un alt aspect, mult mai concret: de fapt, termenul „caritate” era folosit de Biserica de la începuturi pentru a indica şi Euharistia. De fapt, Euharistia este Sacramentum caritatis Christi, prin care El continuă să-i atragă pe toţi la sine, aşa cum a făcut din înălţimea crucii (cf. In 12,32). De aceea, „a prezida în caritate” înseamnă a-i atrage pe oameni într-o îmbrăţişare euharistică – îmbrăţişarea lui Cristos – care depăşeşte orice barieră şi orice înstrăinare şi creează comuniunea din diferenţele multiple. Aşadar ministeriul petrin este prima în iubire în sens euharistic, adică grijă faţă de comuniunea universală a Bisericii în Cristos. Şi Euharistia este formă şi măsură a acestei comuniuni şi garanţie ca ea să se menţină fidelă faţă de criteriul tradiţiei credinţei.
 |
| Sf. Augustin şi sf. Atanasiu |
Marea Catedră este susţinută de Părinţii Bisericii. Cei doi învăţători din Orient, sfântul Ioan Gură de Aur şi sfântul Atanasiu, împreună cu latinii, sfântul Ambroziu şi sfântul Augustin, reprezintă totalitatea tradiţiei, deci bogăţia expresiei adevăratei credinţe în sfânta şi unica Biserică. Acest element al altarului ne spune că iubirea se sprijină pe credinţă. Ea se fărâmiţează dacă omul nu se mai încrede în Dumnezeu şi nu ascultă de El. Totul în Biserică se sprijină pe credinţă: Sacramentele, Liturgia, evanghelizarea, caritatea. Chiar şi dreptul, chiar şi autoritatea în Biserică se sprijină pe credinţă. Biserica nu se auto-reglementează, nu-şi dă sieşi propria ordine, ci o primeşte de la Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl ascultă în credinţă şi încearcă să-l înţeleagă şi să-l trăiască. Părinţii Bisericii au în comunitatea eclezială funcţia de garanţi ai fidelităţii faţă de Sfânta Scriptură. Ei asigură o exegeză vrednică de încredere, solidă, capabilă să formeze cu Catedra lui Petru un ansamblu stabil şi unitar. Sfintele Scripturi, interpretate cu autoritate de Magisteriu în lumina Părinţilor, luminează drumul Bisericii în timp, asigurându-i un fundament stabil în mijlocul schimbărilor istorice.
 |
| Gloria |
 |
| Gloria - Sf. Duh |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu