„Îţi sunt iertate păcatele” (Mc 2,5). Paraliticul este coborât de pe targă. În centrul adunării, drama durerii lumii apare în cuvinte şi arată evidenţa sa scandaloasă. Păcatul a dat naştere durerii şi timpul de la început, care se conjuga cu bucuria, acum este timp de părere de rău, dar Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său pentru a conjuga verbul iertării şi a reînnoi faţa pământului: „Nu vă mai amintiţi lucrurile din trecut, nu vă mai gândiţi la cele din vechime!” (Is 43,12). Vindecarea este făcută posibilă de iubirea milostivă a unui Dumnezeu care este lent la mânie şi plin de iubire pentru creaturile sale: „Eu voi şterge greşelile tale din iubire faţă de mine însumi, şi nu-mi voi mai aminti de păcatele tale!” (Is 43,25).
Targa şi suferinţa sunt acum în centrul evenimentului şi provoacă întrebarea asupra sensului durerii. În centrul evenimentelor suferinţa judecă istoria, şi nu totdeauna inteligenţa umană poate să ofere răspunsuri. Durerea răvăşeşte şi face fragil orice concept cu privire la origine şi la scop. Odată se înainta ipoteza unei relaţii dintre răul suferit şi vină, dar şi astăzi revine vechea credinţă cu violenta sa provocare. Fiecare plăteşte răul comis, şi necazurile vieţii sunt preţul de plătit şi dacă cineva nu este direct vinovat, vor plăti urmaşii.
Targa, atunci, nu povesteşte doar necazul celui care a pierdut posibilitatea de a-şi folosi picioarele, judecata este dată de boala însăşi pe care o poartă: cine greşeşte, plăteşte! Minunea făcută de Învăţător răspunde unei dinamici diferite, oferă itinerarii diferite de răspuns. Isus a venit în lume ca să reconstruiască vechea alianţă şi să restituie cuvântului răscumpărare plinătatea sa. Un om răscumpărat este reînnoit în mod definitiv, a certa ci gşas tare la răul care îl torturează înseamnă a mântui. A-i face pe orbi să vadă, a-i face pe şchiopi să meargă, a-i face pe surzi să audă şi să vorbească mulţii înseamnă a vesti anul de milostivire al Domnului. Iubirea Tatălui îmbracă gestul minunat al Fiului şi face dreptate celor slabi şi părăsiţi. Minunea este atunci semnul iubirii lui Dumnezeu. Semnul, însă, depăşeşte marginile şi-l surprinde pe cel care susţine un Dumnezeu care pedepseşte cu cruzime, numai ca să-şi exercite stăpânirea; semnul creează uimire confirmând că Dumnezeul lui Isus este Tată, este un Dumnezeu care iartă.
Da, iertare, pentru că actul cel mai înalt al iubirii este iertarea. A iubi înseamnă a dărui şi dacă pui un semn de înmulţire înaintea iubirii, ca să-i arăţi infinitatea, vei citi înmulţit cu iubire, înmulţit cu dăruire. De fapt, a ierta este cea mai înaltă expresie a iubirii. Iar Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât la dat pe Fiul său.
Da, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Învăţătorii legii au văzut clar, chiar dacă nu tot atât de clar au primit semnul: cel care spune: „Ia-ţi targa şi umblă” (Mc 2,9) este acelaşi care spune: „Eu am puterea să te ridic, să te vindec”. Este acelaşi care, împuternicit de iubirea Tatălui, strigă răscumpărarea: „Îţi sunt iertate păcatele”.
Uimirea contemporanilor săi a fost imensă: „Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător” (Mc 2,12), la fel cu ceea ce se întâmplă astăzi de fiecare dată când se continuă în numele său a se conjuga verbul a ierta. În timp ce războaiele fratricide continuă să creeze scenarii de diviziune, în timp ce în familii prevalează logica rupturii, a te ridica de pe propria targă din trecut şi a vesti minunea iertării primite poate deveni marea resursă care să readucă pacea şi a-i face pe oameni să se bucure de anul de graţie. (don Gennaro Matino, trad. pr. dr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu