“Nimeni nu mă învăţa ceea ce trebuia să fac; dar însuşi Cel
Preaînalt mi-a revelat că trebuie să trăiesc conform sfintei evanghelii” (Testamentul
sfântului Francisc. Cf. Fonti
Francescane, Ed. Movimento Francescano, Assisi 1977, p. 132).
Aceste cuvinte, scrise de Francisc cu puţin timp înainte de
a muri, revelează faptul că această carismă a sa vine de la Dumnezeu. Pentru
aceasta, este cel mai mare sfânt de la sfârşitul evului mediu, o “figură
apărută complet din har şi din interioritatea sa, fără a putea fi explicată
prin ambientul spiritual din care provenea. Şi totuşi, tocmai el, într-un mod
care se poate defini providenţial, a dat răspunsul la întrebările cele mai
profunde ale timpului său” (J. Lortz, Storia della Chiesa,
I, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo 1987, p. 527).
Şi nu numai, dar punând într-o lumină clară în viaţa sa
principiile universale ale evangheliei, prin amabilitatea şi simplitatea sa
dezarmantă, fără să impună vreodată ceva cuiva, a avut o influenţă
extraordinară, care durează nu numai în lumea creştină, dar şi în afara ei. Se
poate spune că Francisc face parte din patrimoniul umanităţii.
Regele tineretului uşuratic
S-a născut la Assisi, în jurul anului 1182, în familia lui
Petru Bernardone, un comerciant bogat ce se afla ocazional la Provenza într-una
dintre călătoriile sale de afaceri, şi a Ioanei numită donna Pica. A fost
botezat cu numele de Ioan în cinstea Botezătorului, dar tatăl, la rândul său,
i-a adăugat numele de Francisc, adică “francez”, pentru a onora acel ţinut pe
care el îl admira aşa de mult şi de la care provenea atâta bogăţie pentru casa
lui.
Francisc, primul născut, era destinat comerţului, ca şi
tatăl său, dar pentru aceasta, el trebuia să se pregătească învăţând elementele
fundamentale ale ştiinţei la şcoala parohială “Sfântul Gheorghe”, în timp ce
tatăl său avea grijă să-l înveţe limba provensală.
S-a născut şi un al doilea fiu, Angelo, dar tatăl îşi
pusese toată speranţa în primul său născut. În realitate, acesta, crescând în
vârstă, nu părea să-l dezamăgească. Era inteligent, uşuratic, gentil şi, chiar
dacă puţin cheltuitor, făcea o frumoasă figură casei, deoarece toţi îl admirau
şi îl recunoşteau ca rege al tineretului din Assisi.
Prizonieratul greu din Perugia
A participat cu pasiune la revolta populară împotriva
nobililor oraşului, supuşi împăratului şi exploatatori ai concetăţenilor lor,
şi când aceştia, alungaţi din cetatea Assisi, s-au refugiat la Perugia şi, cu
ajutorul peruginilor, s-au angajat în luptă împotriva cetăţii Assisi, Francisc
s-a dus şi el să lupte la Ponte San Giovanni, sigur de o a doua victorie. În
realitate, a venit peste el un lung şi teribil an de prizonierat.
S-a întors acasă, cu sănătatea compromisă, după ce ai săi au
plătit pentru el o răscumpărare destul de mare. Donna Pica a trebuit să pună în
valoare întreaga sa pricepere de mamă pentru a-l reface, dar, chiar dacă s-a
vindecat, Francisc nu mai era cel dinainte. Nu simţea nici o atracţie pentru
viaţa uşuratică, vechii săi prieteni nu-i mai puteau oferi nimic care să-l
satisfacă, şi nici el nu se simţea capabil să le dea ceea ce aşteptau de la el.
Cineva a voit să tragă o brazdă adâncă în sufletul său, dar a constatat că el
nu ştia ce trebuie să facă.
Glasul misterios
S-a gândit, ca orice suflet nobil al acelui timp, să se
înroleze în cavalerie şi a ales-o pe aceea a lui Gualtiero di Brienne, care, de
acord cu papa, lupta împotriva împăratului. Tatăl i-a procurat calul şi
harnaşamentul şi Francisc a plecat spre Puglia, dar călătoria s-a terminat la
Spoleto, deoarece, aici, un glas misterios l-a invitat să-l slujească pe
“stăpân în locul slujitorului”.
S-a întors acasă, dar a fost primit cu îngrijorare de tatăl
său şi, cu un oarecare dispreţ, de oamenii de bine. Lui Francisc nu-i păsa de
ceea ce gândeau alţii, deoarece simţea în inima lui doar o singură dorinţă:
să-l slujească pe Marele Rege. Neştiind cum, a întreprins un pelerinaj la
“Sfântul Petru”, la Roma: poate că în inima creştinătăţii va auzi din nou acel
glas şi va înţelege mai clar ceea ce Dumnezeu îi cerea în mod concret. Începea
astfel viaţa sa de penitent, trăind din pomană şi dedicându-se rugăciunii.
Mergi şi repară Biserica mea
Dar la Roma, Dumnezeu nu i-a vorbit, în timp ce la Assisi
era aşteptat. Aici, în bisericuţa “San Damiano”, în toamna anului 1205, de la
crucifixul bizantin s-a auzit foarte clar: “Francisc, mergi şi repară Biserica
mea, care, cum vezi, merge spre ruină” (Tommaso da Celano, Vita
seconda, 10; Bonaventura da Bagnoregio, Leggenda Maggiore, II, 1.
Cf. Fonti Francescane, p. 562 şi 845). Atunci s-a gândit la
reconstrucţia materială a bisericii “San Damiano” şi s-a pus de îndată pe
treabă, folosindu-se de mâinile sale şi de banii tatălui.
În acest moment, tatăl, considerându-l de acum irecuperabil,
ba chiar periculos, l-a acuzat pe lângă tribunalul episcopului ca risipitor al
bunurilor familiei. Toţi cunoaştem celebra scenă a acestui proces: desprinderea
definitivă a lui Francisc de familia sa şi gestul episcopului care, primindu-l
gol sub mantia sa, l-a sustras judecăţii civile pentru a-l pune sub aceea a
Bisericii.
Episcopul l-a încredinţat unui convent al benedictinilor,
în speranţa că va găsi aici satisfacerea profundelor sale exigenţe spirituale.
Francisc a ascultat, şi între el şi benedictini s-a născut un raport profund de
respect reciproc, care s-a menţinut pentru totdeauna. Dar mănăstirea nu era
casa lui şi călugăria nu era meseria sa. A rămas doar puţin timp împreună cu
benedictinii şi apoi şi-a reluat viaţa de “sol al Marelui Rege”, străbătând
străzile oraşului Assisi şi ale oraşelor vecine, dedicându-se rugăciunii,
reconstrucţiei bisericuţelor în paragină “San Damiano”, “San Pietro alla Spira”
şi “Porziuncola”, şi punându-se în serviciul săracilor.
Foarte importantă în această perioadă a fost întâlnirea cu
un lepros, la marginea unui drum de ţară. S-a apropiat de el, a căutat să-i
îngrijească rănile, l-a sărutat, văzând în el chipul Domnului, şi l-a condus la
o leprozerie. Aşa povesteşte el însuşi episodul în Testamentul său: “Domnul
însuşi m-a condus printre ei şi mi-am arătat mila faţă de dânşii. Şi
îndepărtându-mă de ei, ceea ce îmi părea amar s-a transformat în ceva plăcut
spiritului şi trupului. Şi apoi, a mai durat puţin şi am ieşit din lume” (Testamento, 2-3, p. 131).
Dar vocaţia lui Francisc a ieşit mai bine în evidenţă la
Porziuncola, care abia fusese reconstruită de el, în aprilie 1208, în timpul
celebrării euharistice, când asculta preotul proclamând evanghelia despre
misiunea apostolilor. Francisc a înţeles că Învăţătorul îi adresa tocmai lui
aceste cuvinte: “Nu luaţi nici aur, nici argint, nici ban la brâu, nici desagă
pentru drum, nici două tunici, nici încălţăminte şi nici toiag, pentru că cine
lucrează are dreptul la hrană. În cetatea sau satul în care intraţi, interesaţi-vă
cine este om vrednic şi rămâneţi acolo până plecaţi” (Mt 10,9-11).
Nu penitentul, ci sărăcuţul
A fost răspunsul de atâta timp aşteptat. A înţeles atunci
că cele spuse de Răstignitul de la “San Damiano” nu priveau reconstrucţia
templelor de piatră, ci reînnoirea Bisericii în membrele sale. A depus haina
eremitică cu centura de piele, sandalele şi bastonul, şi a luat haina
“minoritică”, încingându-şi coapsele cu o funie, acoperindu-şi capul cu
capuciul folosit pe atunci de ţărani şi folosindu-şi ca încălţăminte pielea
goală a picioarelor.
Luând ad litteram cuvintele lui Cristos – Evanghelia trăită “sine glossa” a fost, din acel moment, caracteristica sa – şi-a
început viaţa apostolică, logodindu-se cu “domniţa Sărăcia” şi predicând cu
exemplul şi cu cuvântul vestea cea bună, asemenea primilor apostoli.
Nu după mult timp, au apărut şi primii însoţitori: Bernard
de Quintavalle, un comerciant bogat; Pietro Cattani, doctor în drept; Egidiu,
ţăran; şi, mai târziu, Leon, Rufin, Elia, Ginepro, până la numărul de
doisprezece, inclusiv Francisc. Începea astfel, într-o colibă din localitatea
Rivotorto din câmpia aşezată la picioarele oraşului Assisi, lângă Porziuncola,
“prima şcoală” de formare, unde, timp de un an, Francisc îi familiariza pe
primii săi însoţitori cu frumuseţea carismei pe care Dumnezeu i-a dat-o.
Într-o nouă călătorie la Roma – de această dată, la sfatul
episcopului şi a primilor săi tovarăşi – Francisc a obţinut aprobarea verbală a
primei reguli şi permisiunea papală de a predica oriunde. Ordinul ce se năştea
promitea ascultare papei, primea tonsura, începea să facă parte din cler, şi se
pare că, cu acea ocazie, Francisc a primit şi diaconatul.
Deşi avea aprobarea pontificală, noua comunitate era aşa de
originală, încât a stârnit preocuparea tradiţionaliştilor. Iubirea sărăciei
extreme, umilinţa acceptată până la a se bucura chiar de umiliri, haina umilă
şi care trezea chiar mila: erau lucruri ce nu se adaptau cu demnitatea stării
monahale. Şi entuziasmul pe care reuşea să-l trezească în jurul său nu putea
degenera într-o bună zi într-o revoltă a maselor împotriva ordinei stabilite?
Nu se întâmplase la fel cu atâtea secte religioase?
Dar regula pe care Francisc şi-a impus-o sieşi şi
tovarăşilor săi avea cu totul altă finalitate. Desigur, el voia să realizeze o
revoluţie în Biserică, dar în ascultare faţă de păstorii ei.
“Toţi fraţii să fie catolici şi să trăiască şi să vorbească
în spirit catolic. Dacă cineva, prin cuvinte sau fapte, se va îndepărta de
credinţa şi de viaţa catolică şi nu se va corecta, să fie expulzat total din
fraternitatea noastră.
Şi îi considerăm pe toţi preoţii şi pe toţi călugării ca
stăpâni în acele lucruri care privesc mântuirea sufletelor şi care nu deviază
de la religia noastră“ (Regola non bollata, XIX, p.
115).
Şi vorbind despre preoţi în Testamentul său, va
spune: “Domnul mi-a dat şi îmi dă atâta credinţă în preoţii care trăiesc în
conformitate cu sfânta Biserică Romană încât, dacă ar fi să mă persecute, tot
la ei aş recurge. Şi dacă eu aş avea atâta înţelepciune cât a avut Solomon, şi
m-aş întâlni cu sărmanii preoţii ai acestei lumi, în parohiile unde locuiesc,
nu vreau să predic împotriva voinţei lor. Şi de aceştia, şi de alţii vreau să
mă tem, să-i iubesc şi să-i onorez ca stăpâni ai mei, şi nu vreau să iau în
considerare păcatul lor, deoarece în ei eu îl văd pe Fiul lui Dumnezeu şi, de
aceea, sunt stăpânii mei” (Testamento, 8-11, p. 131).
Clara, oglinda preacurată
Chiar dacă unii rămâneau perplecşi sau scandalizaţi de
stilul de viaţă al lui Francisc, alţii erau atraşi în mod irezistibil de
idealul său. Şi nu numai bărbaţi, dar şi femei. Clara, din familia nobilă
Ofreducci, s-a prezentat la Francisc, în timpul nopţii, în bisericuţa de la
Porziuncola şi, la întrebarea lui Francisc: “Ce doreşti?”, a răspuns: “Pe
Dumnezeu!” Da, pe Dumnezeu, pe acel Dumnezeu pe care Francisc îl aflase şi în
care îşi trăia viaţa.
Francisc i-a tăiat frumosul păr în semn de separare de
mentalitatea lumii şi, în acord cu episcopul, a trimis-o, provizoriu, la
benedictine, aşteptând să treacă mânia părinţilor. Clara, împreună cu primele
ei însoţitoare, va fi întruparea feminină a idealului franciscan.
A vesti evanghelia cu viaţa
Francisc înţelesese că Dumnezeu voia de la el, ca de la
primii apostoli, să vestească evanghelia. Pentru aceasta, fraţii său nu ieşeau
din lume pentru a intra în mănăstire să-şi salveze sufletele, dar trebuiau să
trăiască în mijlocul lumii, în contact direct cu viaţa normală a oamenilor,
predicând evanghelia mai întâi cu exemplul şi apoi cu cuvântul.
Trebuiau să fie săraci fără să aibă ceva, nici măcar o casă
unde să locuiască, sau provizii de hrană pentru a-şi potoli foamea. Trăiau în
locuinţe sărace împrumutate şi îşi câştigau pâinea lucrând cu propriile mâini
şi recurgând la cerşit, ca orice adevărat sărac, după ce epuizau orice alt
mijloc pentru a-şi procura hrana.
Cu acest spirit, fraţii s-au răspândit în Italia, anunţând
la toate clasele sociale, aflate adeseori în luptă, vestea cea bună, care se
rezuma în binomul “Pace şi bine”. Roadele nu erau numai convertirile
păcătoşilor înrăiţi, reconcilierea dintre duşmani cu vechi rivalităţi, dar şi
adunarea persoanelor ce doreau să urmeze idealul Sărăcuţului din Assisi.
Nu cruciadele, ci iubirea
Francisc dorea pentru sine şi pentru fraţii săi evanghelizarea
necredincioşilor şi, în special, a sarazinilor, cum erau numiţi pe atunci
musulmanii. Dacă, încă pe timpul său, mentalitatea creştinilor era aceea de a
lupta împotriva urmaşilor lui Mahomed, Francisc a schimbat această mentalitate
şi a fost cel dintâi care i-a privit ca pe nişte fraţi cărora le vestea
evanghelia, nu impunând-o cu armele, ci dăruindu-o cu iubire şi dispunându-se
pentru aceasta, dacă era necesar, să sufere chiar martiriul.
A trimis fraţi în Maroc şi aceştia au fost martirizaţi. Nu
s-a descurajat însă. A încercat de două ori să meargă el însuşi, dar prima dată
corabia l-a îndreptat spre coasta dalmată şi a doua oară, ajuns în Spania, s-a
îmbolnăvit şi a trebuit să se întoarcă. A treia oară, a reuşit să ajungă în
Palestina şi s-a prezentat sultanului Al-Malik Al-Kamil, care l-a primit cu
onoruri şi l-a ascultat cu interes. Chiar dacă nu a avut loc convertirea
suveranului, Francisc dovedise că era posibil dialogul de iubire între cele
două mari religii care au rădăcini comune în Abraham. La întoarcerea sa în
Italia, Francisc a trebuit să înfrunte probleme grave în cadrul ordinului său.
Numărul fraţilor crescuse foarte mult, trăiau în comunităţi mici, răspândite în
diferite provincii ale Italiei. Francisc îi reunea în fiecare an pe câmpia de lângă
Assisi, îi înflăcăra prin cuvintele sale şi rezolva eventualele controverse.
Dar numărul mare – într-unul dintre capitluri au fost mai bine de cinci mii! –
cerea decizii importante: se impunea prevederea cât mai grabnică a formării lor
şi, de asemenea, o mai bună organizare.
Îndulcirea regulii?
În rândul fraţilor apăruseră unele contraste şi, la
sfârşit, sub conducerea cardinalului Ugolino, s-au adus unele modificări
regulii, care le permitea fraţilor să aibă case de formare pentru novici.
Francisc a acceptat cu greutate şi cu inimă neîmpăcată şi, de aceea tot restul
vieţii sale i-a îndemnat să trăiască asemenea unor oaspeţi şi pelerini.
S-a pus şi problema studiului. Venise, de la Lisabona, şi
fratele Anton, doctor în ştiinţe teologice, filozofice şi ştiinţifice. El ar fi
putut să înceapă o şcoală pentru confraţii săi, înainte de toate, pentru aceia
care se dedicau predicării şi ministerului Spovezii. Francisc a examinat cazul
şi a răspuns cu o scrisoare care este o capodoperă de înţelepciune, autorizându-l
pe Anton să înveţe “sfânta teologie fraţilor”, deoarece Anton, prin viaţa sa,
îi dădea certitudinea că studiul nu se opunea înţelepciunii.
În 1219, Francisc i-a trimis pe fraţii săi în toate ţările
Europei, cu excepţia Marii Britanii, unde vor ajunge în 1224.
În 1223, capitlul a aprobat a doua regulă care insistă
asupra sărăciei, muncii manuale, predicării, misiunii între necredincioşi şi
echilibrului dintre acţiune şi contemplaţie. Francisc, după o intensă perioadă
de activitate apostolică, dorea ca fraţii săi să se retragă într-o mănăstire
pentru a se dedica contemplaţiei, retrăind realitatea evanghelică a Mariei, în
timp ce unul dintre ei şi-ar fi asumat partea Martei, menţinând contactele cu
lumea şi prevăzând nevoile materiale.
A voit ca fiii săi să-şi asigure hrana prin propria muncă:
“(Ei) să muncească cu fidelitate şi cu devotament, astfel încât să îndepărteze
lenea, duşmanul sufletului, şi să nu stingă duhul rugăciunii şi al devoţiunii,
cărora trebuie să le fie subordonate toate celelalte lucruri temporale. Ca
recompensă a muncii, pentru sine şi pentru fraţii lor, să primească lucrurile
necesare trupului, cu excepţia banilor, şi aceasta să o accepte cu umilinţă,
aşa cum este potrivit unor slujitori ai lui Dumnezeu şi ucenici ai sfintei sărăcii” (Regola bollata, cap. V, p. 126). De aceea, fraţii
nu pot să acumuleze rezerve, şi astfel, ar putea uneori să se afle în nevoie,
şi atunci, ca toţi săracii de pe pământ, să meargă şi să ceară pomană: “Şi,
când va fi necesar, să meargă pentru pomană aşa cum fac şi ceilalţi săraci” (Regola non bollata, cap. VII, p. 126).
În timp ce Francisc mai trăia, s-au succedat mai multe
reguli, în tentativa de a veni în întâmpinarea nevoilor unei familii care
devenea din ce în ce mai numeroasă şi care, uneori, nu reuşea să ţină pasul cu
fondatorul. Este important de notat că regula franciscană, deşi pleca de la
sărăcia evanghelică, adeseori eroică, are întotdeauna, ca finalitate, iubirea
fraternă.
Nu mănăstiri, ci mici fraternităţi
Sărăcuţul, de fapt, nu voia să fondeze mănăstiri sau ceva
asemănător, ci simple fraternităţi, mici grupuri de fraţi care trăiesc
în mijlocul lumii, arătând că fericirea nu constă în a poseda lucruri, ci în a
trăi în perfectă armonie după porunca Domnului. Pentru aceasta, salutul său,
care se repetă şi astăzi între fraţii săi, este: “Pace şi bine!”
Raportul pe care îl voia între urmaşii săi se poate
înţelege din aceste cuvinte ale sale: “Şi fiecare să-l iubească şi să-l
hrănească pe fratele său aşa cum mama iubeşte şi îşi hrăneşte propriul fiu” (Regola bollata, cap. IX, p. 108), şi adăuga:
“Deoarece, dacă mama îşi iubeşte şi îşi hrăneşte fiul trupesc, cu cât mai multă
afecţiune cineva trebuie să-şi iubească şi să-l hrănească pe fratele său
spiritual!” (Regola bollata, cap. VI, p. 127). Acest
raport de iubire reciprocă nu trebuia să se epuizeze în interiorul
fraternităţii, ci trebuia să iradieze lumina sa şi în afară. Orice fraternitate
trebuia să primească pe orice om, fără să ţină cont de poziţia sa socială, nici
de situaţia sa morală: chiar şi tâlharii sunt fraţi care, iubiţi aşa cum
Cristos îi iubeşte, puteau să se convertească. Francisc a dat numeroase dovezi
în acest sens, dovezi care vor îmbogăţi florilegiul, cum este şi
episodul cu lupul din Gubbio.
La început, Francisc nu se gândea să fondeze un ordin, ci
să trăiască cu simplitate evanghelia. Apoi, bunul Dumnezeu i-a dat o familie
numeroasă şi el a fost constrâns să o conducă cu tradiţionalul instrument al
unei reguli. În realitate, nu se gândise niciodată la aceasta, convins fiind că
îi ajunge evanghelia, dar s-a supus voinţei Bisericii şi experienţei ei
seculare, şi astfel, a scris: “Regula fratelui minor este evanghelia Domnului
nostru Isus Cristos”.
La un moment dat, s-a aflat înconjurat nu numai de bărbaţi
care lăsaseră totul pentru a trăi cu umilinţă asemenea lui în sărăcie,
castitate şi ascultare, dar şi de damele sărace de la “San Damiano”, care erau
împreună cu sora Clara, şi care erau mângâierea sa, idealul său realizat în
plinătatea sa. Mulţimea discipolilor nu s-a oprit aici: atâţia alţi bărbaţi şi
femei căsătoriţi doreau să trăiască în fraternităţi. Pentru ei, el a constituit
Ordinul al Treilea.
Presepiul viu la Greccio şi calvarul viu de la Verna
La Greccio, aproape de Rieti, la 24 decembrie 1223,
Francisc a voit să retrăiască naşterea lui Isus. Şi-a făcut o iesle cu boi şi
un măgăruş, luaţi cu împrumut din satele din apropiere, a îmbrăcat haina
sărbătorească de diacon şi, după ce a cântat el însuşi evanghelia naşterii, în
timpul Liturghiei solemne de noapte, a depus cu mare bucurie imaginea Copilului
în grotă. Aşa se năştea “presepiul”, în faţa căruia deja de multe secole
milioane de oameni se opresc să contemple scena Fiului lui Dumnezeu făcut om.
Din punct de vedere uman, s-ar putea spune că Francisc îşi
împlinise opera, dar, în realitate, mai exista o ultimă etapă, foarte
importantă. La 17 septembrie 1224, pe Muntele Alverna (la Verna), unde se
retrăsese împreună cu câţiva dintre primii săi însoţitori, a primit stigmatele,
semn extern al perfectei sale identităţi cu Cristos. Din acest loc de
experienţe mistice profunde, a trebuit însă să coboare datorită sănătăţii sale
ajunse la extrem, când vederea îi dispăruse aproape complet şi hemoptiziile se
repetau.
Acceptând sfaturile fratelui Ilie şi ale cardinalului
Ugolino, s-a supus, la Rieti, îngrijirii medicilor curţii papale, suportând
durerile cauterizărilor inutile pentru recuperarea vederii, apoi s-a întors la
Assisi, ca oaspete pentru un timp în palatul episcopal, unde a continuat să
accepte alte îngrijiri, urmând sfaturile pline de dragoste ale clariselor de la
“San Damiano”. Totul, însă, a fost inutil. În acest timp, Francisc a dictat
celebrul său Testament: ultimul strigăt de iubire al Sărăcuţului adresat
fiilor săi, pentru ca ei să rămână credincioşi domniţei Sărăcia. A dictat, de
asemenea, la “San Damiano”, şi Cântarea creaturilor. Citind această
sublimă poezie, se poate vedea cât de mult a pătruns Francisc în cea mai intimă
realitate a naturii, contemplând în orice creatură prezenţa adorabilă a lui
Dumnezeu.
Dacă credinţa îi descoperise fraternitatea universală a
oamenilor, că toţi sunt fii ai aceluiaşi Tată, şi de aceea el a fondat nu
mănăstiri, ci fraternităţi, în Cântarea creaturilor – nu fără să
fi primit lumină de sus – a surprins legătura de iubire ce uneşte toate
creaturile, însufleţite sau neînsufleţite, între ele şi om, ca o îmbrăţişare
planetară de fraţi şi surori care au un singur scop: să-i dea slavă lui
Dumnezeu. Ascultând acest cânt, ai impresia că “cerurile noi şi pământul nou”
au devenit deja o realitate palpabilă.
Simţind că se apropie “sora moarte trupească”, a voit să
fie dus la Porziuncola. Înainte de a muri, a cinat cu fraţii săi şi a împărţit
fiecăruia dintre ei o bucăţică de pâine, imitând gestul lui Isus de la ultima
cină. Apoi, a voit să fie aşezat pe pământ, pentru a o aştepta pe “sora
moarte”. În seara de 3 octombrie 1226, după ce a intonat Psalmul 141: “Eliberează
din închisoare sufletul meu“, a cerut ca un frate să-i citească al
treisprezecelea capitol din Evanghelia după Ioan, care vorbeşte despre
porunca cea nouă a lui Isus, completându-şi astfel Testamentul. Domniţa
Sărăcia, prezentă în gândul şi viaţa lui Francisc, a avut sens numai pentru că
şi-a aflat concretizarea în iubire. A murit la vârsta de circa 45 de ani.
La 16 iulie 1228, papa Grigore al IX-lea, în prezenţa mamei
sale, donna Pica, a fratelui Angelo, a altor rude, a episcopului din Assisi,
Guido al II-lea, care îl primise pe tânăr gol sub mantia sa, a numeroşilor
episcopi şi cardinali şi a unei mulţimi nemaivăzute de popor, îl înscria pe
Francisc, în mod solemn, în rândul sfinţilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu