Isus găsit în templu - de Gio Ilean |
Evanghelia Luca 2,41-52: Părinţii lui Isus
mergeau în fiecare an la Ierusalim, de Sărbătoarea Paştelui. Când
avea el doisprezece ani, au urcat acolo, după obiceiul sărbătorii. Împlinindu-se acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în
Ierusalim, dar părinţii lui nu ştiau. Socotind însă că este cu
grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi. Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim căutându-l. După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilor,
ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei care îl ascultau
se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. Văzându-l, ei
au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut
aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi!” El însă le-a spus: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în
casa Tatălui meu?” Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care
li-l spusese. Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era
supus lor. Iar mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei. Isus creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a
oamenilor.
Omilie
1. „A coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor”.
Aceste cuvinte simple ascund un mister imens: viaţa de zi cu zi a familiei de
la Nazaret, a familiei formate din Iosif, Maria şi Isus. Este familia în care
Isus, Fiul lui Dumnezeu, făcut om, „creştea în înţelepciune, statură şi har
înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”.
Faptul că Cuvântul luând natura umană a voit să împlinească
acest gest de condiscendenţă nemaiauzită în cadrul şi printr-o familie, ne
indică faptul că el a voit să salveze în primul rând familia. Răscumpărarea
omului este de fapt în strâns raport cu răscumpărarea familiei.
Din ce motiv familia are nevoie să fie răscumpărată? Are
nevoie să fie salvată? Pentru faptul că iubirea, care constituie această
comunitate – nu aşa defineşte căsătoria Conciliul Vatican al II-lea „comunitate
intimă de iubire”? – este ameninţată zilnic de o concepţie individualistă, pe
care o respirăm noi astăzi. Iubirea de care este constituită familia este
iubirea conjugală dintre soţi, iubirea paternă-maternă dintre părinţi şi copii,
iubirea fraternă dintre fraţi şi surori. Această admirabilă intersectare de
„forme de dragoste” este apărată de certitudinea unui adevăr fundamental despre
om: omul, care este singura creatură pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea
însăşi, nu poate să se regăsească pe deplin pe sine însuşi decât printr-o
dăruire sinceră de sine (cf. GS,
24,4). Atunci când persoana are conştiinţa că nu se poate regăsi pe deplin
decât prin dăruirea de sine însăşi, se află înrădăcinată şi fundamentată în
adevăr. Poate aşadar să fie liberă, pentru că persoana se realizează prin
exerciţiul libertăţii în adevăr. „Libertatea nu poate fi înţeleasă ca
facultatea de a face orice: înseamnă dăruire de sine. Mai mult: înseamnă disciplină interioară a darului... Ne
aflăm astfel în centrul fiecărei familii” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către
familii Gratissimum sane, 14,4).
De ce acest „centru” este în continuu ameninţat de
individualism? Pentru că individualismul presupune o ameninţare gravă asupra
omului, considerând că acesta nu este chemat la comuniune cu alţii. În plus şi
în consecinţă, pentru că presupune o folosire a libertăţii în care subiectul
face ceea ce vrea, stabilind fiecare pentru sine adevărul despre ceea ce este
bine şi rău.
Este grămada de ruine şi resturi în care sunt astăzi adesea
înmormântate căsătoria şi familia: iubirea conjugală degradată de două egoisme
opuse: copilul, fie că este dorit cu orice preţ pentru că este considerat
necesar pentru propria bunăstare psihică sau este refuzat pentru că este
judecat ca piedică pentru propria realizare.
2. Necesitatea ca familia să fie salvată este aceeaşi necesitate
pe care bărbatul şi femeia o au să fie salvaţi: salvaţi de incapacitatea lor de
a iubi. Cum poate să aibă loc această salvare? Cum pot bărbatul şi femeia să se
regăsească pe ei înşişi pe deplin în dăruirea sinceră de ei înşişi? Să facă
veşnică, indisolubilă iubirea lor pe care o găsesc în dorinţa adevărată a
inimii? Contemplând astăzi Sfânta Familie găsim un răspuns. „A coborât cu ei, a
venit la Nazaret” ne spun evanghelia: această
prezenţă a lui Cristos în cadrul căsătoriei şi în familie face posibilă
dăruirea sinceră de sine între un bărbat şi o femeie. Este de fapt prezenţa
care renaşte bărbatul şi femeia, care – ca să spunem aşa – îi exprimă din nou
în adevărul lor de la început.
Dacă mântuirea este dăruită de această prezenţă – Cuvântul
făcut trup, Dumnezeu făcut om printre noi, cu noi – este necesar a o căuta, a o
cere în rugăciune şi a ne lăsa umpluţi de ea prin sacramentele credinţei
noastre.
Sfânta Familie de la Nazaret este începutul oricărei familii
adevărate: sunteţi înrădăcinaţi în Cristos care a trăit într-o familie. Astfel
veţi putea înţelege ce valori minunate sunt căsătoria, familia, dăruirea
vieţii, şi veţi înţelege ce mare pericol este pentru om şi demnitatea sa,
degradarea acestor instituţii chiar şi la nivel civil.
Maria, mama adevăratei iubiri şi Iosif, cel care a avut
grijă de Răscumpărătorul, să vă însoţească mereu.
(mons. Carlo Caffarra [31.12.2000]; trad. pr. Isidor Chinez;
sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu