Sfântul Atanasie al Alexandriei (295-373), episcop, doctor al Bisericii

„Pe lângă studiu şi o adevărată cunoaştere a Scripturilor, este nevoie de o viaţă corectă şi de un suflet curat, precum şi de virtuţi asemănătoare cu acelea ale lui Cristos, deoarece, trăind în virtute, intelectul poate să atingă şi să înţeleagă ceea ce doreşte, atât cât poate natura umană să înţeleagă despre Cuvântul lui Dumnezeu. În realitate, fără o minte curată şi o viaţă modelată după aceea a sfinţilor, nu se pot înţelege cuvintele sfinţilor… Astfel, cine vrea să înţeleagă gândirea teologilor, trebuie să-şi purifice şi să-şi spele sufletul prin însăşi viaţa sa şi să se apropie de sfinţi imitându-le faptele, pentru ca, uniţi cu ei prin conduita vieţi, să înţeleagă ceea ce Dumnezeu le-a revelat lor”[1]. 

Pentru Atanasiu, adevăratul teolog trebuie să fie un sfânt, altfel, îi va fi blocată înţelegerea adevăratei credinţei. Pentru aceasta, încă din tinereţe, el a unit studiul cu asceza, în contemplarea cuvântului în întruparea sa. Contactele sale cu Anton, părintele monahismului, nu încetau să-l uimească, deoarece constata că acest sărman monah înţelegea adevărul credinţei mult mai bine decât atâţia alţi oameni cufundaţi în studiu, în Biblioteca din Alexandria.

Atanasiu a trăit într-o perioadă istorică foarte agitată pentru Biserică. Aceasta, abia ieşită din perioada persecuţiilor, se confrunta cu două probleme: raporturile cu autoritatea imperială şi formularea adevăratei doctrine în interiorul culturii greco-romane. Două probleme care, dacă nu ar fi fost bine rezolvate, puteau semna chiar degenerarea şi sfârşitul creştinismului.

Constantin dăduse libertate credinţei, dar, trebuind să păstreze pacea între supuşi, în calitate de conducător suprem al societăţii imperiale, continua să o facă şi pe „pontiful suprem”, ca toţi ceilalţi împăraţi ai trecutului. Astfel, el era cel care convoca conciliile, depunea episcopi, sprijinea şi chiar impunea anumite doctrine. Cum putea fi precizat rolul său în interiorul unor limite juste? Şi care erau aceste limite juste conform creştinismului? O altă sarcină gravă privea viaţa internă a Bisericii sub aspectul formulării doctrinei trinitare. Cultura greacă, în care se mişca lumea mediteraneană, ajunsese la monoteism şi nu avea dificultăţi în a accepta un creştinism fiu al iudaismului, dar trecerea la credinţa în Dumnezeu unul şi întreit era un pas foarte mare. De aici, şi întrebarea: Cine erau, cu exactitate, Cristos şi Duhul Sfânt?

Arius dădea un răspuns simplu şi foarte pe înţeles pentru mentalitatea greacă, dar distrugea specificitatea creştinismului. Pentru el, Isus era un om pe care Dumnezeu l-a ridicat la demnitatea de Fiu al său pentru a face din el învăţătorul nostru: un om extraordinar, fără îndoială, ci totuşi, un simplu om. Şi dacă Isus era un om, nici Duhul Sfânt nu putea fi decât o creatură. Dumnezeu rămânea în măreţia sa solitară şi mintea umană nu trebuia să facă mari eforturi pentru a-l accepta. În acest context doctrinar, creştinul, inspirându-se din învăţăturile maestrului Isus, ajungea la mântuire prin propriile eforturi.

Atanasiu a ţinut cont de amândouă pericolele şi a luptat toată viaţa, chiar şi atunci când lumea întreagă părea să fi devenit în mod iremediabil ariană, dându-şi contribuţia determinantă pentru triumful adevăratei credinţe. Dar lupta i-a adus în viaţă foarte multe necazuri. 

În vârtejul Alexandriei 

Născut la Alexandria, în 295/296, dintr-o familie creştină, a primit, o dată cu credinţa, o bună formare literară. Cunoştea bine cultura greacă şi coptă, filozofia şi teologia, cum se învăţau în prestigiosul didascaleion al oraşului, cea mai prestigioasă şcoală a acelei metropole. Şi-a trăit copilăria şi adolescenţa în timpul persecuţiilor lui Diocleţian şi a admirat curajul martirilor. A asistat, de asemenea, şi la controversa aşa-zişilor lapsi, creştini care, în persecuţii, nu au avut curajul de a înfrunta moartea şi, în timp de pace, cereau să fie readmişi la comuniunea eclezială.

Cei mai duri episcopi, cum era şi Meleţiu din Licopoli, s-au opus, dând astfel origine Partidului Meleţianilor. În tinereţe, Atanasiu l-a cunoscut pe Anton şi a stabilit cu el o prietenie spirituală profundă. Nu ştim dacă a petrecut o perioadă în pustiu, dar, cu siguranţă, a preluat valorile carismei antoniene şi a căutat să le întrupeze în viaţa cotidiană, trăind ca un ascet.

Când a apărut erezia ariană, el era deja diacon pe lângă episcopul Alexandru, pe care l-a însoţit la Conciliul din Niceea, în anul 325. O experienţă de neuitat, unde părinţii au putut exprima în mod clar şi liber ceea ce Duhul voia să spună Bisericii, proclamând că Fiul este „consubstanţial cu Tatăl”. Împăratul a ştiut să stea la locul său, limitându-se să respecte şi să facă respectate deciziile conciliare. Arius nu a voit însă să se supună şi a fost exclus din comuniunea eclezială. Atanasiu era cunoscut şi apreciat de mulţi episcopi, deşi era doar simplu diacon. El se impunea deja prin doctrina şi sfinţenia vieţii.

După trei ani, după moartea lui Alexandru, a fost aclamat ca succesor şi episcopii s-au grăbit să-l consacre, aprobând alegerea, recunoscând că el era „un autentic creştin, un ascet, un adevărat episcop”. 

Mereu în pericol 

După alegerea sa, Atanasiu s-a dus în vizită pastorală în Tebaida, între călugării sfântului Pahomiu. Era importantă întărirea unităţii cu călugării, deoarece influenţa lor asupra poporului era foarte mare şi fidelitatea faţă de credinţa nicenă putea fi determinantă pentru soarta Bisericilor, fără să spună că inima sa bătea foarte tare pentru lumea asceţilor. Şi apoi toţi ştiau de prietenia sa faţă de Pahomiu, care însă a mers şi s-a ascuns, de teamă ca nu cumva prietenul său să-l sfinţească preot şi să-l introducă în minister. Atanasiu l-a înţeles şi i-a iertat această fugă.

În timp ce vizita acel imens teritoriu în jurul Asuanului, meleţianii, conduşi de un oarecare Ioan Arcaf, l-au acuzat la împărat că a fost consacrat episcop prea tânăr, că a impus dări nedrepte creştinilor, că a strivit potirul sfânt al unui episcop meleţian şi – lucru nemaiauzit – că a complotat împotriva vieţii împăratului. Nu i-a fost greu să se apere de aceste acuze false. Spre sfârşitul anului 332, o nouă acuză infamă: cum că el l-ar fi masacrat pe episcopul Arseniu de Ipsele. Şi de această dată, insulta duşmanilor a fost mare. Atanasiu îi avea de partea sa pe călugări, şi Arseniu, ascuns într-o mănăstire, a compărut teafăr şi nevătămat în faţa tribunalului.

Dar pe lângă meleţiani, şi arienii încercau să-i facă viaţa grea. Aceştia au obţinut ca Arius să subscrie unei formule de credinţă care putea să fie interpretată în sens ortodox, dar lipsită de cuvântul „consubstanţial”. Împăratul i-a cerut lui Atanasiu să-l readmită în Biserica sa, dar acesta a refuzat. Episcopii ariani şi meleţiani au făcut în aşa fel încât să fie convocat un conciliu la Tir, în anul 335. El a plecat, însoţit de un grup de cincizeci de episcopi egipteni cu toţii fideli faţă de Niceea, dar aceştia au fost excluşi de grupul conciliar care a decretat read- miterea lui Arius în comuniunea bisericească şi l-au condamnat pe Atanasiu. În timpul conciliului, el a fost insultat, scuipat şi constrâns să fugă în ascuns cu o plută, îndreptându-se spre Constantinopol pentru a vorbi direct cu Constantin. 

Exilatul 

În timpul unei plimbări cu calul, împăratul a ascultat raţiunile lui Atanasiu şi părea să le accepte, dar după abia o zi, a decretat exilul său la Treviri, în Galia (actual Trier, în Germania). Era primul exil. Acesta a durat doi ani şi Atanasiu a profitat de el pentru a face cunoscut în acel ţinut veninul ascuns în vicleana doctrină ariană şi admirabila experienţă a călugărilor din Egipt.

Între timp, la Alexandria, meleţianii îl puneau ca episcop pe Ioan Arcaf, care întâlnea o puternică opoziţie din partea catolicilor şi, puţin după aceea, a şi fost expulzat. După moartea sa, nimeni nu a îndrăznit să mai pună un alt episcop în scaunul de Alexandria, care îl recunoştea ca adevărat păstor doar pe Atanasiu. Acesta, de departe, susţinea comunitatea prin scrisorile sale, în timp ce sfântul Anton se grăbea să le citească împăratului, cerându-i acestuia să-i redea scaunul lui Atanasiu.

La moartea lui Constantin, în anul 337, Atanasiu, cu consensul împăraţilor din Occident şi din Orient, a putut să se întoarcă la Alexandria, primit cu mare solemnitate, şi în anul următor a celebrat un conciliu, unde a fost reafirmată credinţa de la Niceea şi episcopii egipteni au proclamat deplina încredere în patriarhul lor, informându-i despre aceasta pe papă şi pe ceilalţi episcopi. Arianii, însă, s-au răsculat, au ales un alt episcop, pe un oarecare Grigore din Capadocia, şi, în aclamaţia mulţimii, l-au înscăunat la Alexandria, cerând papei un conciliu general pentru a examina cazul lui Atanasiu.

Confuzia ajunsese la culme şi Atanasiu a considerat oportun să plece din oraşul său, refugiindu-se în mijlocul călugărilor. În zadar poliţia imperială a căutat să-i dea de urmă, deoarece călugării au ştiut să-l ascundă, mutându-l dintr-o parte într-alta. La invitaţia papei de atunci, Iuliu I, Atanasiu s-a dus la Roma pentru a lua parte la conciliul convocat de acest pontif, în timp ce arianii, care îl solicitaseră, l-au respins. Conciliul roman a recunoscut nevinovăţia lui Atanasiu, dar acesta nu se putea întoarce în scaunul său. Era cel de-al doilea exil.

Lunga şedere la Roma, din 339 până în 346, a fost – ca şi cea de la Treviri – importantă pentru întreaga Biserică, deoarece Atanasiu, cu prezenţa şi prin cuvântul său, făcea să crească în conştiinţa tuturor pericolul pe care îl reprezenta arianismul ce golea creştinismul de conţinutul său, reducându-l la o simplă doctrină umană; în acelaşi timp, el răspândea experienţa monahismului egiptean, atât a celui masculin, cât şi a celui feminin. 

Credinţa lui Atanasiu 

În prima dintre Scrisorile către Serapion, el scria: „Credinţa noastră este aceasta. Treimea sfântă şi perfectă este aceea distinctă în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt, şi nu are nimic străin sau adăugat din afară, nici nu rezultă constituită din Creator şi din realitatea creată, dar este în totalitatea ei putere cre-atoare şi forţă operativă. Una este natura sa, identică sieşi. Unul este principiul activ şi una este operaţiunea. De fapt, Tatăl împlineşte orice lucru prin intermediul Cuvântului, în Duhul Sfânt, şi, în acest mod, este menţinută intactă unitatea Sfintei Treimi. De aceea, în Biserică este vestit un singur Dumnezeu care este deasupra tuturor lucrurilor, care lucrează prin toate şi este în toate (cf. Ef 4,6). El este deasupra oricărui lucru ca Tată, ca principiu şi ca origine. El lucrează pentru toate, desigur, prin Cuvânt. În sfârşit, operează în toate lucrurile, în Duhul Sfânt. Este Treime nu numai prin nume sau prin simplul sunet verbal, ci prin adevărată subzistenţă. Aşa cum, de fapt, Tatăl este cel care este, aşa şi Cuvântul său este cel care este Dumnezeu peste toate. Şi nici Duhul Sfânt nu este inconsistent, dar există şi subzistă cu adevărat”[2]. Care este raportul dintre Dumnezeu unul şi întreit şi creaţie? Atanasiu răspunde la această întrebare la nr. 42 din Discurs către păgâni: „După ce a făcut toate lucrurile prin Cuvântul veşnic şi a dat existenţă creaţiei, Dumnezeu Tatăl nu lasă în derivă ceea ce a făcut, nici nu abandonează creaţia unui impuls natural orb, care ar face ca totul să se piardă din nou în nimic. Dar, bun cum este, prin Cuvântul său, care este şi Dumnezeu, conduce şi susţine lumea întreagă, deoarece creaţia, luminată de călăuza sa, de providenţa sa şi din ordinul ei, poată să persiste în existenţă. Se poate spune că lumea devine părtaşă Cuvântului Tatălui, fiind susţinută de acesta şi neîncetând să existe. Acest lucru, desigur că s-ar putea întâmpla dacă nu ar fi fost conservată de Cuvânt, deoarece el este chipul Dumnezeului nevăzut, născut mai înainte de orice creatură (Col 1,15); deoarece prin el şi în el au consistenţă toate lucrurile, atât cele văzute, cât şi cele nevăzute, pentru că el este capul Bisericii, aşa cum în Sfintele Scripturi învaţă miniştrii adevărului”(cf. Col 1,16-18).

Între creaturi există una în care Dumnezeu vrea să strălucească într-un mod special: fiinţa umană. Atanasiu vede în ea chipul Cuvântului, desfigurat de păcat, pe care Fiul lui Dumnezeu vrea s-o restituie perfecţiunii sale originare, îndumnezeind fiinţa umană. Dar pentru a face acest lucru, Cuvântul trebuie să fie consubstanţial cu Tatăl.

„Dacă Cristos nu ar fi fost chipul substanţial al Tatălui, nu ar fi fost Dumnezeu decât, ca să zic aşa, prin participare, nu ar fi putut niciodată îndumnezei pe nimeni; pentru că el însuşi nu ar fi fost decât o fiinţă îndumnezeită. Cine are un lucru luat împrumut nu poate, de fapt, să facă parte altuia de el, întrucât ceea ce posedă nu este lucrul său, ci proprietatea donatorului, şi pomana pe care a primit-o nu serveşte decât să acopere lipsa goliciunii proprii”[3]. 

Între izgoniri şi triumf 

În anul 343, la sugestia papei şi a altor episcopi occidentali, cei doi împăraţi au permis convocarea unui conciliu la Sardica (actuala Sofia), pentru a readuce pacea la Alexandria. Episcopii ariani nu voiau un conciliu decât dacă mai întâi era confirmată condamnarea lui Atanasiu. Pentru prezidarea acestui conciliu a fost numit episcopul Osio de Cordoba. Acesta, pro bono pacis, a promis că, în cazul în care Atanasiu va fi dovedit nevinovat, nu se va mai întoarce la scaunul său, dar îl va lua cu sine în Spania. În noaptea următoare, episcopii ariani au părăsit Sardica, lăsând un înscris în care reafirmau poziţiile lor.

Conciliul s-a ţinut totuşi, episcopul ce fusese instalat ilegitim la Alexandria a fost depus şi Atanasiu a fost invitat să se întoarcă. Împăratul Constanţiu, însă, nu i-a permis aceasta până în anul 346. Şi chiar atunci când a consimţit acest lucru, Atanasiu a rămas foarte prudent, şi numai după ce s-a consultat cu papa, a luat calea întoarcerii. A fost un adevărat triumf: la Antiohia, împăratul l-a primit cu toate onorurile, în Palestina, şaisprezece episcopi l-au sărbătorit printr-un sinod şi, la 21 octombrie 346, a ajuns la Alexandria care îl aştepta într-o atmosferă de mare sărbătoare.

Grigore Nazianzenul povesteşte că, la intrarea sa în oraş, l-au aşezat pe un cal în timp ce în faţa lui se aşterneau covoare multicolore şi se agitau ramuri; era „un fluviu de oameni, asemenea Nilului cu undele sale de aur, care a curs toată ziua” în jurul propriului păstor. Pacea se întorsese în marea metropolă; Atanasiu putea, de acum, să-şi dedice toate energiile pentru răspândirea evangheliei în vastul său teritoriu; atunci l-a primit pe sfântul Frumenţiu, apostol al Abisiniei, şi l-a consacrat episcop pentru întreaga regiune etiopică; şi mai bine de patru sute de episcopi i-au declarat fidelitatea lor.

Din nefericire, pacea nu a durat mult timp, deoarece, după moartea lui Con- stans, împăratul catolic, puterea a trecut în întregime în mâinile lui Constanţiu, care nu şi-a ascuns simpatia faţă de ariani. Au reînceput intrigile cu acuze pe lângă împărat şi pe lângă papa Liberiu. Papa i-a luat apărarea, dar Constanţiu a convocat un conciliu la Arles, în anul 352, şi l-a condamnat din nou.

În urma cererii papei, care nu a acceptat condamnarea, s-a făcut un nou conciliu, la Milano, dar şi aici Atanasiu a fost condamnat, şi sfântul Eusebiu de Vercelli, sfântul Dionisiu de Milano şi Lucifer de Cagliari au fost exilaţi. Mai târziu, împăratul, hotărât să aducă definitiv în imperiu triumful arianismului, i-a trimis în exil chiar şi pe papa Liberiu şi pe Ilariu din Poitiers.

Când trimişii imperiali au ajuns la Alexandria pentru a-l elimina şi pe Atanasiu, nu au reuşit să-l găsească. În acest al treilea exil, care a ţinut din anul 356 până în 362, el a trebuit să se mute continuu dintr-un loc într-altul, dar nimeni dintre fiii săi nu l-a trădat, aşa încât el putea să întărească pretutindeni credinţa, prin cuvânt şi scris, şi şi-a făcut auzit glasul într-o lume care, cum spune sfântul Ieronim, părea să fi devenit cu totul ariană. În această perioadă, a scris diferite lucrări, printre care şi celebra Viaţă a sfântului Anton. 

În anul 360, Constanţiu a murit şi succesorul său, Iulian, devenit apoi Apostatul, a permis tuturor episcopilor exilaţi să se întoarcă la scaunele lor. Atanasiu a revenit la Alexandria, în 362, şi, împreună cu Eusebiu de Vercelli, Lucifer de Cagliari şi circa cincizeci de episcopi veniţi din Arabia, din Libia şi din Egipt, a reafirmat credinţa nicenă şi a pregătit un plan de reinstaurare a păcii în Biserici, înainte de toate, în cele din Orient.

Opera sa de pacificare nu a fost pe placul lui Iulian, care se gândea să readucă imperiul la strălucirea sa antică, restaurând păgânismul, şi pentru aceasta, încă de două ori, Atanasiu a trebuit să ia calea exilului. Împăratul a scris prefectului din Egipt: „Pe toţi zeii, nu există lucru mai plăcut făcut de tine decât să văd şi să aud că l-ai izgonit dintre hotarele Egiptului pe Atanasiu, acest infam care a îndrăznit să boteze sub guvernarea mea femei renumite, de origine greacă! Să fie izgonit!” 

Cuceritor al inimilor 

Iulian avea dreptate, deoarece Atanasiu nu numai că a botezat femei din înalta aristocraţie, dar continua să cucerească pentru creştinism şi pentru viaţa ascetică foarte multe persoane. El însuşi, în Istoria arianilor povestită călugărilor, scrisese: „Câte femei la vârsta măritişului, deja pregătite şi hotărâte pentru căsătorie, au rămas fecioare pentru Cristos! Câţi tineri, văzând exemplul lor, au îmbrăţişat viaţa monastică! Câţi părinţi şi-au convins fiii, şi câţi fii şi-au convins părinţii să nu abandoneze ascetica creştină! Multe au fost femeile care şi-au convins soţii şi soţi care şi-au convins propriile soţii să se dăruiască rugăciunii după porunca Apostolului. Şi câte văduve, câţi orfani, care trăiseră în foame şi goliciune, au fost îmbrăcaţi şi săturaţi de iubirea vie a poporului!”

În anul 363, Iulian murea şi Atanasiu se întorcea din nou. Noul împărat, Iovian, un catolic sincer, i-a ceruit să aducă pacea în Biserica din Antiohia, dar acest lucru nu l-a reuşit. Iovian, însă, a murit foarte curând şi succesorul său, Valens, a reluat trista politică religioasă a lui Constanţiu, şi Atanasiu din proprie iniţiativă a plecat din oraşul său. S-au produs însă grave tulburări şi împăratul a fost constrâns să-l recheme.

Nobila fibră de luptător era de acum pe sfârşite; episcopul, care ştia că putea să conducă dieceza chiar şi din exil, era în scaunul său, iubit de ai săi şi respectat de duşmani. El putea astfel să-şi dedice ultimii ani ai vieţii grijii directe pentru turma sa, să scrie cărţi şi scrisori şi să fie atent la sfaturile papei Damasus şi a altor confraţi întru episcopat, între care el se bucura de mare stimă. Sfântul Vasile, care îşi începea ministerul episcopal, l-a considerat unic în capacitatea de dialog cu toţi, deoarece nu exista nimeni asemenea lui, care „avea grija tuturor Bisericilor”.

A murit la 2 mai 373. A fost numit de sfântul Vasile „suflet mare şi apostolic”.

Note:
1) Atanasiu de Alexandria, Întruparea Cuvântului, nr. 57.
2) Atanasiu de Alexandria, Scrisori către Serapion, nr. 28.
3) Atanasiu de Alexandria, De synodis, 51.

(sursa: Enrico Pepe, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia, Iași, 185-191).