† Duminica a 17-a de peste an [A]: Experiența discernământului [26 iulie 2026]

 

Parabola comorii găsite (1630) 

[su disegno di Rembrandt; Museo di Belle Arti di Budapest].

Experiența discernământului

Lecturi biblice: 1Regi 3,5-12; Romani 8,28-30; Evanghelia Matei 13,44-52; lecturi biblice

Omilie

Liturgia Cuvântului de astăzi are ca temă discernământul, cu atât mai necesar cu cât bogățiile spirituale sunt mai ascunse sau nu au o aparență vizibilă. Prima lectură surprinde momentul în care regele Solomon cere lui Dumnezeu lumina discernământului pentru a putea guverna cu dreptate: „Dă-i slujitorului tău o inimă ascultătoare ca să-l judece pe poporul tău, să discearnă între bine şi rău!” (1Rg 3,9). Evanghelia după Matei descrie caracterul ascuns și înfățișarea umilă sub care „împărăția lui Dumnezeu” întâlnește omenirea: „Împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela” (Mt 13,44). A doua lectură ne duce înapoi la inima bogățiilor ascunse, dar crezute în credință: „ştim că toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică celor care sunt chemaţi după planul lui” (Rom 8,28). Este înălțarea omenirii spre gloria lui Cristos, întâiul născut al noii creații.

În lectura întâia (1Rg 3,5-12), Solomon are douăzeci de ani: este tânăr și frumos și i-a succedat tatălui său, regele David, în anul 960 î.C. Știe că poartă în el speranțele poporului. Într-o seară, regele Solomon iese să petreacă noaptea pe înălțimile Gabaonului [acuma Nebi Samvil], la opt kilometri nord-est de Ierusalim. Se roagă în fața „Cortului Întâlnirii”, unde odată, în zilele exodului, în deșert, Dumnezeu i-a vorbit lui Moise față în față, așa cum un om vorbește prietenului său (cf. Ex 33,11). Își expune situația înaintea lui Dumnezeu: succede tatălul său David și pentru un tânăr ca el, fără experiență în guvernare este prea mare riscul. Conștient de slăbiciunea și responsabilitățile sale, Solomon face o unică cerere: o inimă docilă – literalmente, o inimă care ascultă – „dă-i slujitorului tău o inimă ascultătoare ca să-l judece pe poporul tău, să discearmă între bine şi rău!” (v. 9). Darul pe care dorește să-l primească este darul înțelepciunii, adică arta de a guverna după voința lui Dumnezeu: „căci cine poate să-l judece pe poporul tău, care este atât de mare?” (v. 9). Va veni o zi când unul dintre urmașii lui Solomon, fiul Fecioarei Maria, va zice în predică în cetățile lor: „iată aici unul mai mare decât Solomon” (Mt 12,42).

În lectura a doua (Rom 8, 28-30), sfântul Paul definește creștinii ca fiind cei care-l iubesc pe Dumnezeu, cei care au fost chemați, aleși de Domnul, conform proiectului său de iubire: „ştim că toate conlucrează spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică celor care sunt chemaţi după planul lui” (v. 28). Trebuie să se lase iubiți de el. Atunci Dumnezeu face ca totul să lucreze spre binele celor care îl iubesc: chiar și adversitățile și încercările, „chiar și păcatul”, adaugă sfântul Augustin. Dumnezeu ne-a predestinat să fim conformi chipului Fiului său. Sfântul Irineu spune că noi devenim „o imagine a Chipului”. Imagine, în greacă, înseamnă „icoană”, nu o simplă reprezentare, ci o prezență vie. „Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20), spune Paul, și devine o imagine a lui Isus. „Pe cei pe care de mai înainte i-a rânduit, i-a şi chemat; pe cei pe care i-a chemat, i-a şi justificat; pe cei pe care i-a justificat, pe aceştia i-a şi glorificat” (v. 30). I-a cunoscut, i-a îndreptățit, i-a iertat, i-a sfințit și i-a glorificat! Suntem legați de Dumnezeu cu un lanț care are cinci verigi de aur: preștiința divină, predestinarea, chemarea, îndreptățirea și glorificarea. Din veșnicie am fost învăluiți, pătrunși de iubirea lui Dumnezeu. Pentru Domnul, creația a fost o culme a iubirii, un extaz al altruismului. Spunea sfântul Toma de Aquino: „Dumnezeu ne iubește pe fiecare dintre noi ca și cum fiecare dintre noi ar fi unic în univers”. Să-i mulțumim Domnului pentru proiectul său de iubire!

În Evanghelia după Matei (Mt 13,44-52) se încheie discursul lung a lui Isus despre parabolele, rostit pe malul lacului Galileii, pe țărmul lui Petru, la Cafarmaum, pe care îl alesese ca apostol. Din cauza mulțimilor, a trebuit să se îmbarce în barca lui Petru și de acolo a vorbit mulțimii despre „împărăția lui Dumnezeu” în parabole. A început cu parabola semănătorului, continuând cu neghina, cu bobul de muștar și femeia care frământa făina cu aluat, pe care le-am auzit în ultimele două duminici. Astăzi discursul se încheie cu ultimele trei: comoara ascunsă, mărgăritarul de mare preț și năvodul aruncat în mare. Isus evidențiază un alt aspect al „împărăției lui Dumnezeu”: comoara găsită „din întâmplare” sau după o lungă căutare – perla – ce necesită investiția a tot ce posedă cineva. Un om găsește o comoară, „o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela” (v. 44). Ce l-ar determina pe om să-și vândă totul ce are pentru a cumpăra ogorul în care a descoperit o comoară, dacă nu iubirea acelei comori, dorința de a-și însuși comoara, de a o poseda și stima sau aprecierea în valoarea unică încât vinde orice pentru a o poseda? Și tot așa, negustorul de mărgăritare prețioase, vinde totul pentru a o avea. Chiar și sfântul Paul l-a găsit pe Isus, fără să fi fost căutat. Esența parabolei constă în fraza plină de bucurie: „împărăția lui Dumnezeu” și se revelează în Isus, care spunea Origene, „el este împărăția”. Valoarea inestimabilă! Totul pălește în comparație cu această descoperire. Vinde totul: e necesar să te deposezi de tot spre a „cumpăra” esențialul. Ajunge să posedezi „perla” prețioasă ce este „împărăția lui Dumnezeu”. Este a caută, a găsi, a evalua, a vinde și a „cumpără”.

Cealaltă parabolă subliniază prezența „năvodului aruncat în mare, care adună de toate; când s-a umplut, oamenii îl trag la ţărm, se aşază, adună ceea ce este bun în coşuri şi aruncă ceea ce este rău” (v. 47-48). Un amestec inevitabil până la trierea  sau selectarea finală. Parabola trasează ciclul istoric al vieții Bisericii de aici: este începutul marcat de aruncarea „năvodului” în mare, adică proclamarea Cuvântului. Sfârșitul însemna sortarea finală a pescarilor: adună ce este bun şi aruncă ce este rău. „Tot aşa va fi la sfârşitul lumii: vor veni îngerii şi-i vor separa pe cei răi dintre cei drepţi” (v. 49). Consecințele vor fi „atunci”: la sfârșitul lumii, e separarea celor buni și a celor răi. Discipolii trebuie să distingă valorile adevărate de cele false. „Aţi înţeles toate acestea?” (v. 51). Valori adevărate: comoara, mărgăritarul, semnele „împărăției”, peștele pus în coșuri... Valori false: bunurile materiale pe care le posedă cineva – e refuzul resturile pescuitului și peștele aruncat.

Domnul își instruiește și își educă discipolii să dea valoare Vechiului Testament, iluminându-i cu vorbele sale: „orice cărturar instruit în ale împărăţiei cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi” (v. 52). Nu trebuie să fim repetitori monotoni ai sentințelor predecesorilor noștri, ci cu rugăciunea și lumina Duhului Sfânt, să le explicăm adaptările timpul nostru la cuvintele lui Isus, care sunt „duh și viață” (In 6,63), adică aduc suflarea Duhului Sfânt și dau viață misiunii Bisericii asigurând o mai bună înțelegere și o prezentare a mesajului lui Isus, unic prin conținutul său, dar multiplu în aplicațiile sale.

Este experiența discernământului: facultatea de a „pătrunde” în mijlocul lucrurilor la justa lor valoare!