„Sfântul Toma necredinciosul” de Michelangelo Merisi da Caravaggio.
|
„Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit «Geamănul»,
nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: «L-am
văzut pe Domnul!» Dar el le-a zis: «Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul
cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în
coasta lui, nu voi crede»!” (In 20, 24-25).
Vai, sărmanul Toma! Veşnic pe banca
acuzaţilor! Supus unui proces continuu. Acuzațiile de tot felul îi sunt aduse: de
la aceea de materialist la cea de pesimist incurabil, trecând prin neîncredere,
suspiciune, încăpăţinare şi, natural, necredinţă… Ei bine, pesimismul și ironia
s-a manifestat la mormântul lui Lazăr: „Atunci Toma, cel numit Geamănul, a
spus celolalți discipoli: «Să mergem și noi ca să murim cu el!»” (In 11,16).
Louis Évely – subliniind violenţa revoltei sale – îndrăzneşte de-a
dreptul să vorbească de disperare: „Este ceva dur, aspru, în condiţiile pe care
le pune pentru capitularea sa. O duritate atât de înspăimântătoare nu poate veni
decât de la o suferinţă cumplită. Pentru că el simte o durere mai mare decât
ceilalţi pentru că el nu mai vrea să rişte să spere. Toma este fără îndoială
cel care a suferit mai mult din cauza Pătimirii, care a simţit remuşcarea cea
mai chinuitoare pentru că nu a ştiut să înfrunte moartea cu acea ocazie. Atunci
a găsit numai o piatră pe care să-şi pună capul ca pe o pernă: disperarea. Cel
puţin aceea este stabilă, nu se mai mişcă. Nu va fi uşor să-i fie sustrasă…” (L.
Évely [1910–1985]).
Cristos îl cucereşte pe Toma
lăsându-se învins de el. Frânge rezistenţa sa făcându-se docil... Acceptă să-i
dea o probă ucenicului ezitant… Dar, cu răbdare, Isus așteaptă să ajungă să
declare credință sa: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,28).
„Toma rezistase autorităţii
întregului colegiu apostolic. El este primul protestant! Dacă ar fi fost
conformist, ar fi aderat la alţii pentru a nu face mofturi şi pentru a nu avea
neplăceri, ar fi fost un bun catolic mediocru, nu ar fi ieşit niciodată acea
expresie: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!» A fost condus pe căi puţin bizare…”
(L. Évely). Făcându-se „protestant”,
s-a pregătit să devină un fervoros credincios al învierii. Toma nu a găsit „locul
cuielor”: nici nu avea nevoie să o facă… S-a bucurat recunoscând și exclamând: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»
Este «geamănul» nostru…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu