„Încă o noapte înfiorătoare, un somn întretăiat de coşmaruri. Ploua aşa de tare că n-am avut curajul să mă duc până la biserică. Niciodată nu m-am străuit atâta să mă rog, mai întâi încet, liniştit, apoi cu un fel de vehemenţă concentrată, sălbatică, şi apoi – după ce mi-am recâştigat cu mare greutate sângele rece – cu o voinţă aproape disperată (ultimul cuvânt îmi inspiră groază), cu o furie a voinţei, din pricina căreia inima îmi tremura de spaimă. Dar nimic!” (Journal d'un curé de campagne, 1111).
Dacă greutatea tristeţii este prea apăsătoare de purtat, invocă ajutorul divin. Dar Dumnezeu tace, departe: „Dumnezeu nu a venit” (ibidem, 1112). Aici Bernanos introduce o temă foarte dragă lui: aceea a tăcerii lui Dumnezeu. Dumnezeu se revelează sfinţilor bernanosieni prin tăcerea sa, absenţa sa, sau mai degrabă, pentru Bernanos, cel care-l doreşte pe Dumnezeu este cel căruia Dumnezeu îi lipseşte mai mult. Dacă drumul uman al lui Isus este un drum care culminează cu crucea, cel a parohului este marcat de tăcere şi de noapte: „Din cap până-n picioare, nu mai eram decât tăcere. Tăcere şi noapte”. „Sufletul tace. Dumnezeu tace. Tăcere” (ibidem, 1129). După bernanos, răscumpărarea stă tocmai în această tăcere: „Domnul nostru s-a rugat pe cruce şi a strigat, a plâns cum fac muribunzii. Dar acolo este ceva foarte preţios: clipa, lunga clipă de tăcere, după care totul s-a împlinit” (La joie, 675). În viaţa parohului de ţară, acest ceva foarte preţios care este răscumpărarea se manifestă ca „noaptea înfiorătoare”, experienţa nimicului, suferinţa sufletului lăsat de Dumnezeu numai în puterile sale, care simţindu-se rupt de izvorul său vital experimentează tăcerea lui Dumnezeu, dar totodată îi percepe prezenţa cu o evidenţă foarte misterioasă.
„Înţeleg prea bine ca Domnul nostru să ia şi el parte la ostenelile noastre, chiar zadarnice, şi să nu dispreţuiască nimic. (...) Când mâzgălesc la lumina lămpii paginile acestea pe care nu le va citi nimeni, am sentimentul unei prezenţe invizibile care, cu siguranţă, nu-i aceea a lui Dumnezeu – ci mai curând a unui prieten făcut după chipul meu, deşi deosebit de mine, dintr-un alt aluat... Aseară, prezenţa aceasta a devenit atât de palpabilă, că m-am surprins aplecând capul spre nu ştiu ce ascultător imaginar” (Journal d'un curé de campagne, 1049).
Cu toate acestea paradoxul pe care-l trăieşte între absenţa lui Dumnezeu şi misterioasa prezenţă îl lasă în acea stare de nelinişte care vesteşte şi precede păcatul împotriva speranţei. Este o stare atât de dulce încât ai nevoie de mult timp înainte de a se putea scurge în el „cel mai bogat dintre elixirurile diavolului, ambrosia sa” (ibidem, 1116-1117). Este experienţa nopţii, chemarea abisului, perceperea golului şi a nimicului. „În spatele meu nu era nimic. Iar în faţă un zid, un zid negru” (ibidem, 1111).
Depăşită fiind această încercare, noaptea înspăimântătoare se deschide spre lumina divină: parohul asumă toate limitele umanităţii sale, cuprinsă fiind aici diagnoza cancerului care de acum a slăbit organismul său, şi acceptă o „moarte mică”, după măsura sa.
Agonia sa este alimentată de prezenţa păcatului care stăpâneşte sufletele, mascată şi camuflată, dar pe care el reuşeşte să o zărească, printr-un dar special al lui Dumnezeu. Nu este vorba atât de păcatul personal, cât mai ales de păcatul care domină omenirea. Ca şi Cristos în Ghetsemani, ia pe spate păcatele parochienilor săi şi tremură de teamă, de dezgust şi de nelinişte. „Poate că Dumnezeu a vrut să pună pe umerii mei povara de care a eliberat făptura sa istovită” (ibidem, 1184). Povara la care face aluzie este ura şi orgoliul contesei (cf. ibidem, 1145 ş.u.), dar mai este şi povara altor parochiani, nu mai puţin grea. Desfrâul, de exemplu, care inundă sufletele şi se fărâmiţează în torente ca angoasa, lăcomia, obtuzitatea spiritului, ipocrizia[1]; şi apoi, profanarea sufletului copiilor cu exemplul rău, înveşmântat în ipocrizie[2]; sărăcia disperată şi umilită[3]; plictiseala care roade şi corupe societatea, transformând-o într-o mică împărăţie de morţi (cf. ibidem,1031).
Dacă fiecare creştin trebuie să poarte, după puterile sale, această povară, preotul mai ales trebuie să o poarte cu iubire şi răbdare. Aceasta înseamnă a se consacra unui martiriu cu atât mai dureros cu cât este mai inspirat de Iubire. Dureros, dar şi exaltant. Atunci când micul paroh sesizează iruperea păcii în sufletul contesei, după atâta furtună, descoperă că „tristeţea a pus stăpânire pe mine, o tristeţe de nedefinit, în faţa căreia eram complet neputincios. Poate că a fost cea mai mare ispită din viaţa mea” (ibidem, 1157 ş.u.) şi-şi dă seama că este – el, „distratul cerşetor de viaţă, din uşă în uşă, fără nici chiar să îndrăznească să bată” – instrument de har şi atunci o uimire înseninată îi inundă sufletul (cf. ibidem, 1162; 1176): „E bine când eşti trist. Asta răscumpără păcatele, îmi spun uneori” îi zice Serafitei (ibidem, 1206). Îi spusese contesei că „chinurile noastre nu ne aparţin, el (Dumnezeu) şi le asumă, sunt în inima lui. Nu avem dreptul să pornim în căutarea lor pentru a le sfida, a le huli” (ibidem, 1164). De aceea şi el le poartă în inima sa, în spatele Domnului său pe calea crucii, aşa de dură, totuşi revelatoare de atâtea minunăţii:
„O, minune! Să poţi dărui astfel ceea ce n-ai tu însuţi, o, dulcele miracol al mâinilor noastre goale! Speranţa muribundă din inima mea a înflorit în inima ei, spiritul rugăciunii pe care-l crezusem pierdut, fără întoarcere, Dumnezeu i l-a dăruit şi, cine ştie?, î numele meu, poate... Să-l păstreze şi pe acesta, să păstreze tot! Iată-mă despuiat, Doamne, cum numai tu ştii să despoi, căci nimic nu scapă înfricoşătoarei griji ce mi-o porţi, înfricoşătoarei tale iubiri!” (Journal d'un curé de campagne, 1170).
Sunt „înfricoşătoare” Ghetsemani şi Golgota? Aici însă Cristos, pe Cruce împlineşte „perfecţiunea Umanităţii sale Sfinte” (ibidem, 1255) pentru că realizează acel miracol de iubire care este transmutarea suferinţei. Micul paroh acceptă ca şi în el să se împlinească această perfecţiune, cu părăsirea iubirii şi cu umilinţa cerşetorului din sufletul de copil. De fapt, aşa cum scrie în jurnalul său, el se abandonează „mişcării acelei dulci milostiviri a lui Dumnezeu” (ibidem, 1230).
„Oribil de impresionabil” aşa cum este, înţelege bine că nu va şti să moară, că agonia sa nu va fi una perfectă şi împlinită, ca aceea a unui om sigur de sine şi de propriul curaj. Însă, dacă „agonia umană este înainte de toate un act de iubire” şi nu de curaj, el, el va pune iubire cât va putea, atât încât să spună cu Învăţătorul: Consummatum est! Este oferta sa totală. Şi atunci să vină nimicul, teama, lacrimile, părăsirea, numai să fie iubire.
„Înainte de a mă lămuri asupra soartei mele, nu o dată mi s-a făcut teamă că nu am să ştiu să mor când îmi va veni clipa, căci e neîndoios că sunt îngrozitor de impresionabil. (...) Se spune că agonia călugărilor sau a maicilor nu este totdeauna dintre cele mai resemnate. (...) Înţeleg prea bine că un om sigur de el, de curajul său, doreşte să facă din agonia lui un lucru perfect, desăvârşit. În lipsă de ceva mai bun, agonia mea va fi ce s-o putea, nimic mai mult. (...) agonia umană este înainte de toate un act de iubire. E posibil ca bunul Dumnezeu să facă din agonia mea un exemplu, o lecţie. Aş dori totodată să trezească milă. De ce nu? I-am iubit mult pe oameni, şi simt că într-adevăr tărâmul acesta al celor vii mi-era drag. N-am să mor fără lacrimi. Atunci când nimic nu mie- mai străin decât o indiferenţă stoică, de ce aş dori o moarte ca a acelor impasibili? Eroii lui Plutarh îmi inspiră teamă şi totodată dezgust. Dacă aş intra în Paradis deghizat astfel, mi se pare că l-aş face până şi pe îngerul meu păzitor să zâmbească. De ce să mă neliniştesc? De ce să mă gândesc cum va fi? Dacă îmi va fi frică, voi spune: mi-e frică; fără ruşine. Fie ca întâia privire a Domnului, când îmi va apărea Sfânta faţă a lui, să fie o privire care linişteşte!” (Journal d'un curé de campagne, 1256).
Va muri „spoliat”, în casa unui prieten ex-preot, curgându-i sudoare de pe frunte şi de pe faţă, cu stomacul devorat de cancer şi cu o mare nelinişte – aşa părea – în privire, între buzele semideschise. Va reuşi să pronunţe aceste cuvinte – reluate de autor de la sfânta Tereza din Lisieux[4] - chiar înainte de a muri: „Ce importanţă are? Totul este har”. O altă provocare a harului. Cu alte cuvinte: ce importanţă are să mori aşa „spoliat”, murdar de sânge, fără sacramentul bolnavilor, departe de ai săi, asistat de două sărmane nefericite, ex-preotul şi însoţitoarea sa? Totul este har, adică totul este planul iubirii. Iubirea este aceea care se întinde la toţi, şi la propria persoană. În ultima pagină a jurnalului său a scris:
„A te urî este mai uşor decât crezi. Harul constă în a uita de tine însuţi. Dar dacă ar muri în noi orice orgoliu, harul harurilor ar fi să te iubeşti cu umilinţă pe tine însuţi, ca pe oricare dintre cei care suferă întru Isus Cristos” (Journal d'un curé de campagne, 1258).
Până când ochii noştri se chinuie să vadă în noi persoana noastră, viaţa noastră, suferinţa noastră, este greu să ne iubim. Dacă reuşim să trecem peste şi să urcăm până la înălţimea Crucii ca să avem „privirea pe care Dumnezeu a văzut-o de la înălţimea Crucii” (ibidem, 1152) pentru a-l vedea pe Cristos în noi, agonizând în noi, este posibil să ne privim cu iubire, aşa cum s-a văzut el, micul paroh din Ambricourt, în ultimele clipe ale vieţii. „Privirea sa era mai calmă, chiar a zâmbit”, după ce i-a cerut ex-preotului să-l dezlege.
Aceasta este lucrarea harului care dă totdeauna oamenilor posibilitatea de a învinge păcatul şi de a ajunge la o comuniune şi la o perfecţiune indicibilă: de a deveni icoana lui Cristos. (Sursa: Isidor Chinez, Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos. Tesi di masterat. Roma 1994; trad. I. Chinez).
[1] „Şi demonul angoasei este în esenţa sa, cred, un demon necurat” (JCC 1107); „Cum nu-şi dă mai adesea seama că masca plăcerii, despuiată de orice ipocrizie, este tocmai aceea a angoasei? Ah! Aceste feţe lacome care-mi mai apar în vis – o dată la zece nopţi, poate – aceste feţe îndurerate!” (Journal d'un curé de campagne, 1127); „Desfrâul îmi face frică. Necurăţia copiilor, mai ales” (ibidem, 1106).
[2] „Îl auzi pe ipocritul, pe desfrânatul, pe avarul, pe bogătaşul înrăit – cu buzele lor groase şi ochii pofticioşi – gândurind Sinite parvulos, fără a părea atenţi la cuvintele care urmează – cele mai teribile, poate, pe care le-au auzit urechea omului: «Dacă nu sunteţi la fel ca unul dintre aceştia mici, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu»” (ibidem, 1073).
[3] „Fireşte, este vorba tot de examinarea săracului – săracul este martorul lui Isus Cristos, moştenitorul poporului evreu, nu? – dar în loc de a-l reduce la o vită, sau de a-l omorî, ei şi-au închipuit să facă din el un mic rentier sau chiar – presupunând că lucrurile merg din ce în ce mai bine – un mic funcţionar. Nimic mai cuminte, mai ordonat” (ibidem, 1069).
[4] Această expresie nu-i aparţine lui Bernanos, ci sfintei Tereza de Lisieux. În acest sens, Michel Esteve scrie în nota despre acest „totul este har”: „Scriitorul a fost surprins şi s-a amuzat de confuzia cititorilor Jurnalului. Câteva zile înainte de a muri, l-a întrebat pe abatele Pezeril: «Şi dumneavoastră credeţi că totul este har este al meu?»” (Notes et variantes, o.c., 1885).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu