Chantal de Clergerie – protagonista din La joie – reprezintă pentru autorul nostru tânăra şi laicul creştin în căutarea sfinţeniei. Este o Tereza de Lisieux în lume, miracol de frumuseţe şi puritate, eroină a harului, împărţitoare de bucurie. Trăind într-un ambient viciat psihic, aşa încât sfinţenia sa este considerată un caz clinic, ea îşi asumă mediocritatea tatălui său, siguranţa plină de plictiseală a doctorului La Pérouse şi iubirea faţă de Răul a lui Feodor, poartă la eliberarea de minciună pe bunica sa şi, împreună cu abatele Chevance, smulge din abisul nimicului pe abatele Cénabre prin viaţa şi moartea sa.
În realitate, Chantal este şi ea icoana lui Cristos. Datoria sa este – ca toţi ceilalţi sfinţi ai lui Bernanos – de a-l face văzut pe Cristos; destinul său personal nu are multă importanţă, dar descoperă ceva din unicul necesar: iubirea lui Isus suferind. Vocaţia sa este de a purta cu Cristos povara sufletelor, „pentru a împlini opera unică pentru care s-a născut: mântuirea acelor sărmani de care se simţea responsabilă în faţa lui Dumnezeu” (La joie, 680). Vocaţia sa are deci dimensiune expiatorie[1]. Într-un episod al romanului descoperă acest adevăr. Aceasta se întâmplă când trebuie să-o poarte pe spate pe bunica nebună al cărei păcat de asasinat l-a luat asupra sa şi datoria de a-l ispăşi:
„Bunică, spuse Chantal, după o lungă tăcere, trebuie să intrăm din nou acolo jos, dumneavoastră şi eu. Trebuie să intrăm înapoi în Domnul (...) Nu vă fie teamă, a adăugat. Acum sunt destul de puternică pentru a vă purta şi aş vrea ca dumneavoastră să fiţi grea, mult mai grea, grea cât toate păcatele lumii. Pentru că, vedeţi, bunica, am descoperit acum un lucru pe care îl ştiam de mult timp: nu ne este posibil să fugim unii de alţii mai mult de cât ne este posibil să fugim de Dumnezeu. Avem în comun un singur lucru, păcatul. Şi-a apropiat gura de fruntea transpirată a bătrânei şi şi-a întipărit bursc buzele. Capul ascultător a alunecat moale şi s-a lăsat cu ochii închişi. Deja Chantal ducea, strâns la piept ca pe un lucru preţios, prada mizerabilă. Soarele puternic îi ardea ceafa şi mâinile, aspira aerul din plămânii săi, îi absorbea până şi gândurile, dar ea simţea că nici un soare de pe lume n-ar fi putut de acum să-i sece bucuria. «Bunică», murmură gâfâind, oprindu-se ca să-şi tragă sufletul, am impresia că te duc eu, dar tu eşti aceea care mă porţi... Nu mă mai lăsa să plec”. Privirea sa beată de oboseală şi de lumină era plină de o provocare liniştită” (La joie, 616).
Nu numai această bătrână nebună este povara lui Chantal: mai are de purtat tristeţea abatelui Chevance, părintele său spiritual, „confesorul servitoarelor”, umil şi simplu, mort într-un mod misterios, lipsit de ultimele sacramente, cu „ochii posomorâţi, aproape secaţi de lacrimi, cu gura îndoită, enorma oboseală a braţelor lăsate deasupra cuverturii roşii de sânge” (La joie, 59). „Moartea abatelui Chevance marca fără întoarcere – ne face cunoscut autorul – marca pentru totdeauna, pasul decisiv” (ibidem, 53). Chevance era un suflet plin de Dumnezeu. Cum se explică acea moarte cruntă? Chantal ajunge să afle după aceea că, pentru a-l salva pe Cenabre, omul lui Dumnezeu a renunţat şi la moartea sa: a voit să intre în moarte „cu adevărat gol”[2] şi singur asemenea lui Cristos pe cruce, părăsit de Tatăl[3]. În faţa unei astfel de goliciuni umilitoare[4], Chantal nu poate sta inertă. I-a dăruit bucuria sa primind în schimb o alta misterioasă şi profundă[5], aceea care rămâne după dăruirea totală de sine[6]. Bucuria lui Cristos pe cruce.
În noaptea şi în ceasul în care Chantal cade sub loviturile de revolver ale lui Feodor, se întâmplă cu Cenabre ceva neaşteptat şi misterios. Harul, plătit aşa de scump, va acţiona în întunericul sufletului său cu strălucirea unui fulger. Înainte de a-şi pierde uzul raţiunii, cu voce supraomenească, se va ruga Pater noster (cf. La joie, 724). Era breşa la care „Cenabre se gândea adesea”: „palidul reflex al zilei” intra „în mormântul în care îngropase viaţa sa” (La joie, 690).
Ca şi Domnul său, Chantal este un dar răstignit: şi ea este despuiată ca nici o altă creatură[7], pierde totul – este momentul decisiv al pătrunderii forţei divine în cea mai mare profunzime a inimii sale[8]; ca şi Cristos, este dăruire totală de sine pentru alţii, în voinţa de a se abandona complet Domnului. „Nu! Nu vreau să fiu cruţată!” (La joie, 699) îi repetă lui Cenabre. Singurătate, frică, neputinţă, golire de sine: acceptă totul abandonându-se iubirii.
„Şi nici chiar propria suferinţă nu-i mai aparţinea, ea nu ştiu să o reţină în sine: era ca revărsarea afară din trupul său zdrobit, nimicit, a sângelui preţios dintr-o altă inimă. «Eu nu mai posed nimic?», se gândea ea cu o bucurie încă naivă şi totuşi gravă, augustă, pe care ar fi voit să o strângă cumplit la pieptul său, ca şi rodul sublim al extraordinarei sale uniri... «Dacă El ar voi, aş putea să mor»” (La joie, 682).
Va muri de fapt de o moarte „goală”[9], ca aceea a lui Chevance, preocupată numai să-l urmeze pe Domnul, şi încrezătoare că Dumnezeu ar fi smuls de la ea cu foţa ceea ce ea nu ar fi avut curajul să-i ofere (cf. ibidem, 700). Cu puţin timp înainte de a cădea sub loviturile lui Feodor îi spunea lui Cenabre:
„Vă voi spune că dacă chiar ar trebui să mor peste zece minute, aş vrea, cu îngăduinţa Domnului nostru, să fie în felul unui copil, ba nu, în felul unei mici bestii nevinovate care ia ultima gură de aer proaspăt, de apă proapătă şi merge spre sărmanul său sfârşit pe urmele stăpânului său. Stăpânul ţine funia, n-are decât să-l urmeze... Şi atunci ce importanţă are să fii înţeleaptă sau nebună, sfântă sau vizionară, şi chiar înconjurată de îngeri sau de demoni, incapabili şi unii şi alţii să mă abată de la drumul meu, numai cât lungimea funiei?” (La joie, 700).
Chantal este cufundată în misterul răscumpărării şi este total îndreptată spre Sfânta Agonie iar aceasta o duce mai departe între ghearele sale (cf. ibidem, 683). Reuşeşte astfel să trăiască momente de înaltă tensiune mistică, alături de al său „Dumnezeu solitar, refugiindu-se în noapte ca un tată umilit în braţele ultimei sale fiice, consumând lent teama sa umană în revărsarea sângelui şi lacrimilor, sub măslinii negri” (La joie, 683).
Într-o zi i se întâmplă să se apropie de marele eveniment al lui Cristos în agonie: el plânge şi asudă din cauza trădării lui Iuda, simbolul omului care îl refuză şi îl vinde, deşi în seara trădării binecuvântase „începuturile apropiatei sale agonii, cum binecuvântase în aceaşi zi via şi grâul” şi a oferit Trupul său tuturor oamenilor. Atunci, ca Isus în Ghetsemani, Chantal recunoaşte „tovarăşa fidelă, prietena umilă şi sinceră a vieţii sale, suferinţa umană, în acea scânteie uimitoare, insuportabilă care era însăşi suferinţa lui Dumnezeu” (La joie, 685). Atunci:
„Simplu, aşa cum s-a oferit de atâtea ori pentru păcătoşi, merse cu aceaşi mişcare a sufletului spre acest păcătos al păcătoşilor, deschizând braţele. S-a oferit aceste disperări de nepătruns cu un sentiment misterios care nu era cu totul nici oroare nici compasiune, dar un fel de curiozitate sacră” (La joie, 689).
Darul Răscumpărătorului, oferit în Cenacol şi consumat pe Golgota, s-a prelungit în timp. Cenabre va regăsi prezenţa care salvează, dar Chantal va fi jertfită, ca şi Cristos, pentru că era transparenţa sa. (Sursa: Isidor Chinez, Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos. Tesi di masterat. Roma 1994; trad. I. Chinez).
[1] Cf. H. U. VON BALTHASAR, Le chretien Bernanos, 155-156.
[2] „Trebuie să intru în moarte ca un om, un om cu adevărat gol. Eu nu mai sunt un păcătos, eu nu sunt nimic decât un om, un om gol” (L'imposture, 528).
[3] „Smulge-mă din inima ta, fiica mea, aruncă-mă aşa cum m-a aruncat El, fără să se învrednicească să se întoarcă încă o dată spre umilul său slujitor” (L'imposture, 528).
[4] „Eu n-am nimic, îi plăcea să spună abatele Chevance. Mi-au trebuit treizeci de ani ca să recunosc că n-am nimic, absolut nimic. Ceea ce cântăreşte în om este visul...” (La joie, 615); „Iubirea se arată aşa cum este, goală ca mâna, goală ca un vierme” (La joie, 618).
[5] „Vă dau bucuria mea!» Ea i-a dat de fapt bucuria sa, şi a primit o alta, imediat, din bătrânele mâini legate de moarte” (La joie, 553).
[6] „Cine poate dezamăgi umilinţa bucuroasă? Agonia bătrânului preot a făcut totuşi acest miracol” (La joie, 562).
[7] „Mai mult decât oricui, tocmai mie îmi lipseşte Dumnezeu” (La joie, 704).
[8] „Acest muribund avusese experienţa sa, onoarea sa, mândria sa, scumpa siguranţă a vieţii sale, şi ea le pierdea dintr-o dată. (...) Stătea în faţa lui Dumnezeu, aşa despuiată ca nici o creatură, dar nezdruncinată în voinţa sa de a accepta fără rezerve, de a suferi fără să se plângă. În acea clipă decisivă, marele său efort nu ducea decât să se plaseze cu umilinţă pentru ca lovitura divină să-i fie dată până la capăt, comod, până în inimă. (...) ea se mărită pentru veşnicie cu misterioasă umiliere a unei astfel de morţi” (L'imposture, 529-530).
[9] Chantal dăruieşte totul, şi suferinţa sa. A renunţat şi la moartea sa, cum se exprimă Fernanda în faţa trupului neînsufleţit desfigurat al lui Chantal ucisă: „Domnule, nu voi scoate din cap ideea că ea a voit această moarte – nu alta – aceea. Ea nu era niciodată atât de umilită, nu dorea decât dispreţul, ar fi trăit în parf. (...) Şi acum oamenii merg scuturând din cap, bârfind, se spune că era nebună sau mai rău... A renunţat la totul, domnule, vă spun, chiar la moartea sa” (La joie, 723).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu