Sfântul Luca - slujitor al cuvântului, patron al medicinei și protector al picturii

Sfântul Luca, evanghelist - de Guido Reni.

Sfântul Luca a fost un slujitor al cuvântului. Tradiţia creştină, până la sfântul Irineu, i-a dat un nume: „Vă salută Luca, medicul iubit” (Col 4,14) şi tovarăş și contemporanul lui Paul în călătoriile sale apostolice, fidel lui până la ultima încarcerare în închisoarea romană (2Tim 4,11).

 

Se crede, nu fără motiv serios, că el a fost medic sau cel puţin un om cu o cultură deosebită, pentru modul în care vorbeşte despre boli şi despre cei bolnavi în evanghelie. Cunoştea foarte bine limba greacă şi versiunea biblică a Septuagintei, în timp ce nu părea să cunoască prea bine limba şi tradiţiile ebraice.

 

Evanghelistul provenea dintr-o comunitate creştină a lumii eleniste, şi tocmai datorită acestui ambient, pentru a confirma credinţa creştinilor veniţi din păgânism, a scris „o istorisire ordonată” a vieţii şi învăţăturilor lui Isus, până la învierea şi glorificarea sa, şi apoi, prin Faptele Apostolilor, şi răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu în lumea mediteraneană.

 

Luca, în opera sa, s-a folosit –  cum o spune el însuşi – de toate izvoarele scrise şi orale care circulau deja în comunităţile creştine şi le-a compus într-o unitate.

 

Unele caracteristici ale evangheliei sale au făcut-o foarte atrăgătoare. Înainte de toate, ea pune în evidenţă iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de oameni, mai presus de toate, faţă de păcătoşi, cum sunt strângătorii de impozite şi prostituatele, şi cei care nu au ce mânca şi cu ce se îmbrăca, cum este Lazăr cel sărac. Celebre în această privinţă sunt parabolele fiului risipitor şi a bogatului lacom. Se poate spune, că Luca avea un profund sens al socialului. El avea la inimă un nou tip de societate, bazată pe iubirea fraternă, până la împărţirea bunurilor, cum se poate vedea în parabola samariteanului milostiv şi în descrierea primei comunităţi din Ierusalim. Pentru Luca, cel care îşi dorea să intre în comunitatea creştină trebuia să-şi asume, în mod liber, obligaţia de a se lepăda de sine şi de stilul de viaţă de mai înainte, renunţând la bunurile proprii şi fiind disponibil să-şi ia în fiecare zi propria cruce pentru a merge cu hotărâre pe urmele învăţătorului.

 

„De fapt, nu era nici unul dintre ei care să ducă lipsă, căci toți care posedau terenuri sau case, le vindeau, aduceau prețul celor vândute și îl puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie. Și Iosif, numit de către apostoli Barnaba care, tradus, înseamnă Fiul Mângâierii, un levit, de loc din Cipru, vânzând un ogor pe care îl avea, a adus banii și i-a pus la picioarele apostolilor. Dar un om, al cărui nume era Anania, împreună cu Safira, soția lui, a vândut un ogor și, cu complicitatea soției, a reținut din preț și, aducând o parte, a depus-o la picioarele apostolilor. Atunci, Petru i-a zis: «Anania, de ce ți-a umplut Satana inima ca să-l minți pe Duhul Sfânt și să reții din prețul ogorului? Oare n-ar fi rămas al tău, dacă nu l-ai fi vândut, și, după ce l-ai vândut, nu rămânea la dispoziția ta? De ce ți-ai pus la inimă o astfel de faptă? Nu pe oameni i-ai mințit, ci pe Dumnezeu». Auzind Anania cuvintele acestea, a căzut și și-a dat duhul. Atunci o mare teamă i-a cuprins pe toți cei care auzeau. Cei mai tineri s-au ridicat, l-au luat și, scoțându-l afară, l-au îngropat. După un interval de vreo trei ore, a intrat și soția lui, fără ca să știe ce s-a întâmplat. Petru a întrebat-o: «Spune-mi, cu atât ați vândut ogorul?» Ea a zis: «Da, cu atât». Atunci Petru [i-a spus]: «Cum de v-ați înțeles să-l ispitiți pe Duhul Domnului? Iată, picioarele celor care l-au îngropat pe soțul tău sunt la ușă și te vor scoate și pe tine». Ea a căzut îndată la picioarele lui și și-a dat duhul. Când au intrat, tinerii au găsit-o moartă și, scoțând-o, au îngropat-o lângă soțul ei. Și o mare teamă a cuprins toată Biserica și pe toți cei care auzeau acestea”.  (Fap 4,34-5,11).

 

Un alt aspect tipic lui Luca este absenţa discriminării între bărbat şi femeie.

 

„Femeia îşi dobândeşte personalitatea, îndeosebi în evanghelia copilăriei [Maria, Elisabeta, Ana]; de asemenea, nu trebuie uitată importanţa pe care Luca o atribuie femeii în Biserica primară. Lui îi place să unească episoade care pun în scenă bărbatul şi femeia cu evidenta intenţie de a afirma egalitatea dintre sexe, sau, mai bine, iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi, fără discriminare: astfel, cântării lui Simeon îi urmează laudele profetesei Ana, primei minuni, care se referă la un posedat [la Cafarnaum], îi urmează vindecarea soacrei lui Petru, vindecării slujitorului centurionului îi urmează învierea fiului văduvei din Naim etc. Acest fapt trebuie atribuit, în parte, sensibilităţii elenistice a lui Luca; dar, mai presus de toate, trebuie spus că el a luat cu adevărat în serios învăţătura şi comportamentul lui Isus cu privire la femeie, ca, de altfel, şi faţă de alte tipuri de persoane emarginate, ca păcătoşi, samariteni; el se adresează umanităţii omului considerat persoană iubită de Dumnezeu dincolo de barierele religioase, morale, sociale sau de sex” (Gérard Rossé, Evanghelia după Luca, Citta Nuova, Roma 1992, 13).

 

Nu se ştie nimic sigur în privinţa morţii evanghelistului. Mulţi cred că el, în tinereţe, a fost un slujitor itinerant al cuvântului şi că, la o vârstă înaintată, s-a oprit într-o comunitate din Ahaia, unde, bogat în sfinţenie, experienţă şi în materialele adunate în anii precedenţi, ar fi scris opera sa.

 

San Luca, evangelista, di Guercino.

 

Medicii l-au ales ca patron, dar şi pictorii l-au vrut ca protector, deoarece, conform unei legende, el ar fi pictat pentru prima dată un portret al sfintei Fecioare. Chiar dacă este dificil a demonstra din punct de vedere istoric că a fost şi un artist al penelului, nu se poate nega că el, cu pana sa, ne-a lăsat imaginea cea mai desăvârşită a mamei lui Isus.

(cf. sursă:http://www.calendarcatolic.ro).