NAŞTEREA DOMNULUI: „Tu eşti Fiul meu”

Această a treia Liturghie, numită “Liturghia zilei”, după cea de la miezul nopţii şi cea de această dimineaţă, ne prezintă cel mai profund mesaj al sărbătorii. Lecturile biblice se distanţează de tonul narativ; nu mai relatează faptul, ci ne adresează o întrebare: “Cine este acela care s-a născut?” Acum suntem chemaţi să ne transferăm întreaga atenţie de la personaje la protagonist; ne vin în minte acele reprezentări ale Naşterii Domnului din Şcoala barocă, în care se vede o serie întreagă de personaje: Maria, Iosif, păstorii, îngerii, în jurul Noului Născut, cu feţele luminate de o lumină puternică şi caldă, care provine de la Pruncul ce se află culcat în mijloc. Iată, în acest moment trebuie să trecem de la reflecţii la focarul acelei lumini, să ne întoarcem privirile de la păstori şi chiar de la Maria, care ne-a îndrumat cu dragostea ei până aici, şi să-l contemplăm numai pe el, numai pe Isus.

Cine este acest Prunc? În crezul liturgic peste puţin timp noi vom proclama că el este “Unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat; de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Aceasta este credinţa pe care Biserica o vesteşte de la Conciliul de la Niceea şi până în zilele noastre. Pe ce se bazează această credinţă? Pe revelaţie, pe cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales tocmai pe ceea ce am ascultat cu puţin înainte: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”. Aceste cuvinte, deschid ca o cortină un orizont nemărginit spre a ni-l arăta pe acel Prunc în leagăn; el este Cuvântul Tatălui, pronunţat mai înainte de toţi vecii. “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Astfel începe istoria lumii în Biblie. Ei bine, acum ştim că acela nu era începutul absolut, ci era începutul vremurilor. În acea clipă în care se conturau cerurile şi pământul, Cuvântul era deja la Dumnezeu.

Nu era aşadar doar un simplu cuvânt, o forţă obscură care se agita în mintea lui Dumnezeu, ci era “Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut şi veacurile”, deci o persoană. Aici atingem fundamentul sublim al credinţei noastre. Ioan, care scrie după ceilalţi evanghelişti, a dus la bun sfârşit, să spunem aşa, un proces de săpături, ajungând până la izvoarele cele mai apropiate de Isus. În tentativa de a răspunde la întrebarea: “Cine este Isus din Nazaret?”, el s-a mulţumit ca mai întâi de toate să plece de la înviere; apoi ajunge la botez (Marcu de aici îşi începe evanghelia), apoi la naşterea de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioară (aşa îşi încep evangheliile lor Matei şi Luca). Ioan înţelege că orice răspuns este insuficient atâta vreme cât se rămâne numai în orizontul vremii, şi face un mare salt înapoi, în preexistenţă, aflând, să spunem aşa, chiar rădăcina existenţei lui Isus, în sânul Tatălui. Aceasta este plenitudinea credinţei noastre, iar Crăciunul nu este altceva decât proclamarea acestei credinţe.

Cu toate acestea, liturghia nu se opreşte nici măcar o singură clipă la această contemplare a lui Isus în sine, aşa cum era la început şi în afara vremii, ci mereu ne stimulează la a contempla “cine este Isus pentru noi!”; “şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi!” Ne amintim din nou cuvintele Crezului: “care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioară, şi s-a făcut om”. “Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Isus este “Dumnezeu cu noi”, dar şi “Dumnezeu pentru noi”: un Dumnezeu al oamenilor, însă şi un Dumnezeu pentru oameni. Dumnezeu a venit El în persoană ca să mângâie şi să mântuiască tot neamul omenesc, nu printr-un înger sau printr-un profet (cf. Is 63,9). Iată adevăratul sens al misterului Naşterii Domnului: “După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile” (lectura a doua).

Însă prin naşterea lui Cristos, Dumnezeu nu ne-a dat numai pe Cuvântul său, ci ne-a dat chiar şi viaţa lui, adică ne-a făcut fiii săi: “celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu”. Prin urmare noi nu sărbătorim numai naşterea lui Isus, ci şi naşterea noastră, pentru că naşterea lui Isus marchează renaşterea noastră. În cea de-a doua lectură am ascultat acele cuvinte solemne: “Fiul meu eşti tu; eu astăzi te-am născut”. Aceste cuvinte le rosteşte Dumnezeu, dar cui îi vorbeşte, şi despre cine vorbeşte? Fără îndoială că despre Fiul său, Isus Cristos; aşa a înţeles întreaga tradiţie creştină, însă Isus Cristos nu este singurul: el este “primul născut între mulţi fraţi” (Rom 8,29); “ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos” (Ef 1,5). Fiecăruia dintre noi Tatăl îi adresează cuvintele sale: “Fiul meu eşti tu; eu astăzi te-am născut”. Aceasta este recunoaşterea paternităţii, adopţiunea! Ioan exclamă uimit: “Vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1In 3,1).

Poate că vreunuia dintre noi această renaştere i s-ar părea prea îndepărtată, imposibilă, din cauză că se simte rece, necredincios sau nedemn, socotindu-se a fi un sclav şi nu un fiu. Poate că vreunul dintre cei de faţă este copleşit de experienţa rupturii şi a îndepărtării de Dumnezeu, asemenea Fiului risipitor, şi îi este încă gura amară de ghindele şi de lăturile porcilor, dar în inima lui totuşi mai nădăjduieşte să fie reprimit în casa părintească, măcar ca o simplă slugă (cf. Lc 5,19). Dar iată că Dumnezeu îi vine în întâmpinare spunându-i: “Fiul meu eşti tu”. Iar nouă, slujitori ai cuvântului, ne porunceşte să îi vorbim la inimă acestui frate şi să îi strigăm cât mai tare: “Ascultă, Dumnezeu este cel ce-ţi vorbeşte şi-ţi spune: ‘Robia ta a luat sfârşit!’” (cf. Is 40,2); Dumnezeu Tatăl te-a eliberat de sub puterea întunericului şi te-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale (cf. Col 1,13); păcatul nu mai are nici o putere asupra ta! Trebuie numai să accepţi aceasta şi să îi mulţumeşti lui Dumnezeu din toată inima. Şi dacă nu ai făcut încă aceasta, vei simţi tu însuţi nevoia de a-ţi depune sarcina păcatelor în mâinile unui slujitor al Bisericii, pentru ca şi tu să poţi asculta cu urechile trupeşti cuvântul lui Cristos, care iartă şi vindecă: “Încrede-te, fiule! Păcatele îţi sunt iertate” (Mt 9,2).

Nimeni nu este exclus de la bucuria acestei zile: nici păcătosul, nici bătrânul încărcat de ani şi de amărăciuni. Tuturor celor care sunt primiţi Isus le dă puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, adică de a renaşte la o viaţă nouă, independentă de vârstă şi de merite, şi care depinde numai de credinţă. Îndoiala lui Nicodim, referitoare la cum s-ar mai putea naşte omul încă odată, din moment ce el este bătrân deja, este risipită, pentru că Isus i-a explicat că aici nu este vorba de o naştere trupească, ci de una sufletească (cf. In 3,5). În această zi în care amintim Naşterea Domnului, noi avem dreptul de a depune sarcina anilor noştri, ca şi a remuşcărilor noastre, şi să ne simţim ca nişte copii nou-născuţi (1Pt 2,2), în stare de a ne lăsa conduşi spre bucurie şi spre speranţă, aşa ca în tinereţe, când toate aceste idei mai erau încă proaspete în mintea şi în fantezia noastră.

Tot ceea ce am ascultat este ceva înălţător şi măreţ, însă acum trebuie să ne impunem o obligaţie exactă: să nu stricăm prietenia noastră cu Dumnezeu. “Recunoaşte, creştinule, demnitatea ta, şi fiind părtaş al naturii divine, nu te mai întoarce la josniciile din trecut printr-o purtare nedemnă. Aminteşte-ţi cine este capul tău, al cărui mădular eşti” (sf. Leon cel Mare). Aminteşte-ţi, adăugăm noi, cine este Tatăl tău, al cărui fiu eşti! Când te simţi ispitit, înjosit sau părăsit, aminteşte-ţi de cuvintele: “Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut”. (pr. Raniero Cantalamessa).