„Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare” (Is 9,2). Aceste cuvinte ale profetului Isaia ni se potrivesc şi nouă celor de astăzi. Noi suntem acel popor invadat de întuneric, întunericul războiului, a violenţilor, a scandalurilor de orice fel, de excludere. Săracii devin din ce în ce mai săraci şi mai numeroşi. Aceasta o vedem toată ziua.
Dar în mijlocul întunericului, răsare o lumină. În această noapte de Crăciun, am auzit o veste bună: „a strălucit o lumină… un prunc ni s-a născut. Numele lui este: sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Părinte veşnic, Principe al păcii". Biserica a văzut în acest cuvânt profetic anunţul venirii lui Isus. El este principele păcii care a adus lumii lumina lui Dumnezeu. El este mâna care îi prinde pe cei mici, pe cei săracii, pe cei excluşi, pe cei răniţi în viaţă. El ne prezintă pe Dumnezeu ca un Tată iubitor, gata să primească pe fiul risipitor şi să-l ierte. El este Păstorul cel bun totdeauna îngrijurat de cea mai mică din turma sa. Cu el nimic nu poate fi ca mai înainte.
În liturghia din noaptea Crăciunului, liturgia Naşterii, ne propune relatarea naşterii lui Isus după Luca (Lc 2,1-10). Imaginea „pruncului înfăţat în scutece şi pus într-o iesle” – pe care Luca o repetă de trei ori – şochează prin simplitatea ei totală. Ceea ce uimeşte cel mai mult este absenţa oricărei trăsături de minune. Păstorii, da, sunt învăluiţi şi plini de teamă în faţa gloriei lui Dumnezeu, dar semnul pe care îl primesc este simplu: „Veţi găsi un prunc înfăţat şi pus în iesle”. Şi când ajung la Betleem nu văd altceva decât „un copil pus în iesle”. Minunăţia Crăciunului stă aici. Fără descoperirea de către îngeri nu vom înţelege că acel copil pus într-o iesle este Domnul. Şi fără pruncul pus în iesle nu vom înţelege că gloria adevăratului Dumnezeu este diferită de gloria omului.
Că vestea plină de bucurie a naşterii Mântuitorului este anunţată păstorilor mai întâi nu trebuie să ne surprindă: este simplu o anticipare clară a comportamentului viitor al lui Isus, care, frecventându-i pe cei săraci, pe vameşi şi păcătoşi, avea să irite mult pe bine-gânditorii timpului său. Pacea pe care cântecul îngerilor o pune în legătură cu venirea lui Isus este o pace care diferă de concepţia romană şi de cea ebraică. La Roma s-a dezvoltat o filosofie politică ce susţinea ridicarea cetăţii la rangul de putere mondială: Roma purta războaiele sale pentru a impune legile păcii celor învinşi, pentru a le garanta astfel ordinea, siguranţa şi civilizaţia. Nu la acest concept de pace face aluzie Paul, dar nu este nici conceptul de pace pe care îl învăţau rabinii legii în iudaism. Pentru ei pacea era concepută ca un acord între părţi, care îşi recunoşteau reciproc drepturile şi posibilităţile de viaţă, limitând fiecăruia propriile exigenţe.
Luca se plasează în schimb pe linia tradiţiei profeţilor, pentru care pacea este un dar al lui Dumnezeu, un miracol al intervenţiei sale salvatoare, un dar pentru toţi oamenii pe care el îi iubeşte. Şi iubirea sa nu are margini şi nu face diferenţe. Cu precizarea: pacea dintre oameni este transcrierea pământească a ceea ce se întâmplă în cer. Gloria în înaltul cerului, pe pământ pace între oameni. Aşadar, dacă se vrea a da glorie lui Dumnezeu este necesar a construi pacea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu