Isus priveşte la mulţimea care îl înconjoară. Sunt cei săraci, înfometaţi, bolnavi, plânşi, acele mulţimi asupra cărora s-a emoţionat pentru că erau risipite şi împrăştiate precum o turmă fără păstor. Lor le stă aproape şi el este fericiţi cu ei. Şi, copleşit de compasiune, îi cheamă pe toţi la sine: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi”. Este dorinţa stringentă de a-i aduna şi a nu-i pierd pe niciunul. Isus vede bine că pe umerii lor apasă jugul singurătăţii, a suferinţei, a oboselii, a părăsirii. Pentru sutele de prescripţii minuţioase care îndepărtat de religie, care ar fi fost speranţa pentru ei! Aşa ar fi devenit o asuprire continuă. Isus vrea să-i elibereze de aceste greutăţi şi să le dea un viitor de speranţă. Eliberarea comportă acceptarea unei greutăţi blânde şi uşoare a Evangheliei. Este greutatea dulce a iubirii. E greutatea pentru că cere pentru fiecare, chiar şi de la cei mai săraci, de a renunţa la o iubire pentru noi înşine. Dar este uşoară, pentru că este iubire care eliberează de noi înşine şi măreşte inima spre Dumnezeu şi spre alţii. Da, evanghelia ne eliberează de toate sclaviile pentru a fi sclavi ai iubirii. Isus ne este un exemplu. Pentru aceasta poate să ne spună la toţi: învăţaţi de la mine care sunt blând şi smerit la inimă. Blândeţe este calitatea dragostea lui Isus care contrastează cu asprimea şi aroganţa iubirii de noi înşine. De această blândeţe avem nevoie noi toţi. Să mergem de Crăciun să-l întâlnim pe cel blând şi smerit la inimă. (V. Paglia).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu