† Duminica 1 din Post Mare [A]: Tentațiile lui Isus [22 februarie 2026]

 

Ispitirea lui Cristos de către diavol (1860) de Félix-Joseph Barrias.

Tentațiile lui Isus

Lecturi biblice: Geneză 2,7-9; 3,1-7; Romani 5,12-19; forma prescurtată: Romani 5,12.17-19; Evanghelia Matei 4,1-11; lecturi biblice

Omilie

Postul Mare se deschide cu o meditație profundă asupra evenimentelor cruciale care îl au pe Adam și Cristos. Ambii sunt confruntați cu Satana și se află singuri în fața unei sugestii puternice. Să ne amintim că Adam în ebraică indică umanitatea în ansamblu ei, bărbat și femeie. Adam iese învins, în timp ce Cristos, prin exemplul personal, indică biruința. Dintr-un om a venit moartea, iar dintr-un om a venit viața: „darul nu este la fel cu greşeala: căci dacă prin greşeala unuia singur au murit cei mulţi, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul harului unui singur om, Isus Cristos, a fost revărsat cu prisosinţă asupra celor mulţi” (Rom 5,15), spune Paul în Scrisoarea către Romani. Evanghelie după Matei  iese în evidență dacă începem cu concluzia din Geneză, mai precis cu tripla sugestie pe care o simte femeia observând pomul din Eden: „femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut ochilor şi că pomul era de dorit, ca unul care dă înţelepciune” (Gen 3,6). Isus, în pustiu, se găsește în fața unei sugestii similare. Există un stimul ce privește nevoia fizică a foamei: „spune ca pietrele acestea să devină pâini!” (Mt 4,3). E o sugestie ce interesează privirea: „aruncă-te jos, căci este scris: «Le va porunci îngerilor săi […] şi te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră!»” (Mt 4,6); și alta ce privește voința de putere: „i-a arătat toate împărăţiile lumii şi gloria lor şi i-a spus: «Îţi voi da toate acestea dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora»” (Mt 4,8-9). Isus îi răspunde prin cuvântul Domnului!... Și gata cu ispitirile, până în timpul patimii!...

În prima lectura (Gen 2,7-9; 3,1-7), Dumnezeu l-a creat pe om pentru că îl iubește. Dar omul nu mai este ceea ce era la început: munca devine obositoare, unitatea cuplului uman este ruptă, zdruncinată, viața se încheie în câțiva ani, un sentiment de rușine ne face să ne plecăm capetele, raporturile dintre om și Dumnezeu și dintre om și societate nu mai sunt spontane. Ce s-a întâmplat? E prăbușire în păcat, o cădere. Omul a vrut să fie propria sa lege, stabilind pentru sine ce este bine și ce este rău: fructul interzis reprezintă mândria omenească căci a voit să-și aleagă fericirea în afara lui Dumnezeu, a voit să „devină dumnezeu”. Acesta este păcatul! Într-adevăr, a devenit un „dumnezeu” cu picioare de lut. După neascultare, după ce Adam a mâncat din pom, omul se ascunde descoperindu-se gol. Nu suportă privirea lui Dumnezeu; îi întoarce spatele deoarece își dă seama că nu reflectă gloria sa. Dar Domnul vine în întâmpinarea lui, nu-l abandonează. Dumnezeu l-a chemat pe om: „Domnul […] l-a strigat pe om şi i-a zis: «Unde eşti?»” (Gen 3,9). Chemarea lui Dumnezeu îi obligă pe Adam și Eva să devină conștienți de greșeala lor și le oferă posibilitatea de a-și recunoaște propria vinovăție, adică de a se converti. Dar bărbatul și femeia se acuză reciproc. Prin păcat, omul a rupt proiectul de iubire a Domnului, dar Dumnezeu îl va reface cu iertare. Va dura un timp. Începe istoria sfântă. Iertarea milostivă a lui Dumnezeu este „reînnoirea” creației, cu minunile divine: este Maria,  femeia „da”-ului, care va fi opusul Evei, adevărata „mamă” a tuturor celor vii, adică Mama Bisericii.

În lectura a doua (Rom 5,12-19), este reflecția apostolului Paul care încearcă să surprindă valoarea mântuirii; el precizează faptul că „darul nu este la fel cu greşeala: căci dacă prin greşeala unuia singur au murit cei mulţi, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul harului unui singur om, Isus Cristos, a fost revărsat cu prisosinţă asupra celor mulţi” (v. 15). Paul vorbește despre Adam și despre Cristos. Harul vine de la Isus, se revarsă în abundență, avându-l ca izvor pe Dumnezeu-Om. Viața care vine de la Domnul este supraabundentă în comparație cu moartea moștenită de la Adam: „după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi, prin păcat, moartea şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii […], cu atât mai mult cei ce primesc cu prisosinţă harul şi darul justificării vor domni în viaţă prin unul singur, Isus Cristos” (v. 12.17). Paul vorbește despre Adam și despre Domnul pentru a ne ajuta să înțelegem păcatul de care Isus ne-a eliberat. Ceea ce îl interesează pe apostol este Domnul care este un Isus în plină lumină, înălțat pe crucea glorioasă, care îi atrage pe toți oamenii la sine. Harul lui Dumnezeu și darul harului de către un singur om, Isus Cristos, sunt revărsate în abundență asupra oamenilor. Solidarității în pedeapsă cu Adam îi succed solidaritatea infinită mult mai puternică în sfințenie cu Isus. Legii păcatului îi succed libertatea în Duhul Sfânt; morții îi urmează viața. Cristos este „capul” umanității răscumpărate! Paul încheie spunând că adevăratul om nu este Adam, ci Cristos, în care toate lucrurile au fost create și, apoi, recreate (cf. Col 1,15-20): „după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot la fel, prin ascultarea unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” (v. 19). Viața are un sens, o explicație, un scop: Isus Cristos care ne salvat!

În Evanghelia după Matei (Mt 4,1-11), Isus a suferit un „asalt” din partea Satanei. Domnul este pus la probă confirmând un adevăr, o dovadă, semn și mărturie în sprijinul lui Dumnezeu, așa cum fusese Adam, așa cum fusese poporul lui Dumnezeu în timpul călătoriei prin deșert; așa cum toți oamenii sunt ispitiți. Nici măcar mesianitatea lui Isus nu-l scutește de tentație. Domnul postește patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Postind, omul se umilește înaintea lui Dumnezeu: „să vă smeriţi sufletele […]. Căci în ziua aceasta este ispăşire pentru voi ca să vă curăţaţi: veţi fi curăţaţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului. Aceasta să fie pentru voi o sărbătoare, o zi de odihnă în care să vă smeriţi sufletele. Aceasta este o lege veşnică” (Lev 16,29-31). Este pentru a implora ajutorul lui Dumnezeu. Ademenirile, amăgirile pe care le folosește Satana sunt simple: să trăiască confortabil; să caute să domine și să-l constrângă pe Dumnezeu să ne facă să reușim.

Duhul Sfânt îl conduce pe Isus în luptă. În pustiu, Israel ispitise pe Dumnezeul, îl pusese la încercare: la Masa și Meriba, Israelul însetase și îl provocase pe Dumnezeu: fie le dădea apă imediat, fie s-ar fi îndoi de el (cf. Ex 17,1-7). Ispititorul s-a apropiat de Domnul și i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să devină pâini!” (v. 3). Apoi „dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: «Le va porunci îngerilor săi cu privire la tine şi te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră!»” (v. 6). I-a spus: „Îţi voi da toate acestea dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora” (v. 9). Cu aceste trei ispite, Satana a căutat să denatureze mesianitatea pe care Isus o acceptase la botezul său: trebuia să fie Mesia săracilor, a celor asupriți, nefericiților, celor umiliți. Ispititorului care, ca un exeget teribil, citează cuvintele lui Dumnezeu pentru a-și susține ideile, exploatând Scriptura. Însă Domnul îi răspunde: „Pleacă, Satană! Căci este scris: «Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei aduce cult»” (v. 11). Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna pe primul loc; nu trebuie niciodată instrumentalizat…

Să trăim „ascultă, Israele” [shema, Israel, în ebraică], iubindu-l pe Dumnezeu „din toată inima”, primind cuvântul său, refuzând succesul facil, alegând și trăind spiritul „fericirilor!” Să ne ajute Domnul cu harul său!