Milostivirea primită de la Domnul
Lecturi biblice: Ioel 2,12-18; 2Corinteni 5,20-6,2; Evanghelia Matei 6,1-6.16-18; lecturi biblice
Omilie
Cu Miercurea Cenușii, intrăm în timpul liturgic al Postului Mare. Se deschide astfel „memoria” lui Cristos care a acceptat moartea pe cruce pentru a ne obține iertarea păcatelor de la Dumnezeu: e timp de har, favorabil pentru a ne întoarce la Isus. E binecuvântarea și milostivirea primită de la Domnul! Acum putem scoate cu ambele mâini din izvorul mântuirii și al vindecării, izvor inepuizabil care a ieșit din coasta Cristos cel răstignit: „iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii!” (2Cor 6,2). Suntem în prezentul etern al liturgiei, contemporani generației de discipoli care au celebrat Paștele cu Isus. Suntem contemporani ai acelor care pe Golgota au văzut apa și sângele curgând din coasta sa pentru a ne renaște din nou, a ne vindeca, a fi eliberați, hrăniți și potoliți de setea cuvântului divin. Profetul Ioel ne îndeamnă de două ori la întoarcerea la Dumnezeu: „întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră, cu post, cu plâns şi cu jale!” (Ioel 2,12). Această atitudine este necesară pentru ca gestul penitențial să fie o adevărată renunțare și întoarcere radicală a întregii persoane spre Domnul. În Evanghelia după Matei e prezintă întâlnirea omului cu Dumnezeu. Pătrunde sub privirea unde omul se află înaintea Domnului în plinătatea adevărului său, indicând o condiție fundamentală pentru ca faptele umane de post, pomană și rugăciune să nu fie în zadar: „aveţi grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei” (Mt 6,1), căci Dumnezeu este cel care vă vede. E un avertisment adresat discipolului, pentru a-l face conștient de riscul de a face inutil drumul Postului Mare în atracțiile față de propria persoană. Înconjurat de lumina harului, El contemplă însăși frumusetea lui Dumnezeu.
În prima lectură (Ioel 2,12-18), profetul Ioel descrie liturgia penitențială ținută în Templul din Ierusalim pentru a evita flagelul care lovise Israelul: seceta și invazia lăcustelor. Această calamitate a fost interpretată ca o consecință directă a înstrăinării poporului de Dumnezeu. De aici cererea de a se întoarce la Domnul cel milostiv și plin de har, „sfâșiindu-vă inimile și nu hainele” (v. 12), adică exprimând căința, căci „jertfa mea, Dumnezeule, este duhul smerit, inima căită şi smerită, Dumnezeule, n-o dispreţui” (Ps 50,19). Lui Israel sunt sugerate cuvintele pe care trebuie să le adreseze lui Dumnezeu: „Iartă, Doamne, poporul tău!” Prima lectură pe care ne-o oferă la începutul Postului Mare este aceea de a recunoaște slăbiciunile și păcatele noastre ca o condiție pentru a ne întoarce la Dumnezeu și ca să ne încredințăm inimii sale, plină de iertare și milă. Suntem invitați să ne purificăm nu atât acțiunile noastre exterioare, cât mai degrabă rădăcinile noastre interioare: e „conștiința” definită în Biblie ca „inimă” [leb, în ebraică]. În Scriptură, „inima” omului nu este sediul afecțiunilor și emoțiilor, ci mai degrabă al deciziilor fundamentale. „Inima” este locul unde cineva descoperă și respectă Legea lui Dumnezeu sau decide să devină lege pentru sine însuși. Este o invitație la interioritate, care se exprimă, ca punct culminant, în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Profetul Ioel invită poporul Domnului să se adune, să asculte proclamarea cuvântului divin, tragând motivele pocăinței, ale reînnoirii vieții și ale reîntoarcerii la Dumnezeu: „Îndură-te, Doamne, de poporul tău!” (v. 17). Acesta este un timp în care Biserica ne invită să ne adunăm pentru a asculta cuvântul Domnului.
În lectura a doua (2Cor 5,20-6,2), apostolul Paul îi îndeamnă pe creștinii din Corint să se împace cu Dumnezeu: „Noi suntem împuterniciţi ai lui Cristos ca şi ai lui Dumnezeu care vă îndeamnă prin noi. Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (v. 20). Paul folosește verbul grecesc [katallasso] folosit pentru a indica reconcilierea dintre doi soți după o neînțelegere sau un act de infidelitate: e un dezacord care apare pentru a perturba armonia unei relații. Utilizarea verbului în contextul relației noastre cu Dumnezeu ne ajută să înțelegem că relația noastră nu este precum cea dintre un suveran și supușii săi; mai degrabă, este o relație de iubire, exact ca cea dintre două persoane îndrăgostite, care se iubesc cu adevărat și care, în fața neînțelegerilor, sunt capabile să găsească drumul spre reconciliere și pace. Lecția pe care o tragem din această lectură este necesitatea de a hrăni și de a întări legătura de intimitate și comuniune cu Dumnezeu. Nu trebuie să pierdem ocazie de a o face mai autentică sau, eventual, a o reînnoi, dacă s-a deteriorat sau și-a pierdut consistența. Postul Mare este un timp pe care Biserica – în înțelepciunea ei – ni-l dăruiește pentru a putea profita de „momentele favorabile” pe care Domnul ni le oferă continuu de-a lungul zilelor: „La momentul potrivit te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat: iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii!” (2Cor 6,2). Depinde de noi să le primim și să nu le lăsăm să treacă în zadar printre noi!
În Evanghelia după Matei (Mt 6,1-6.16-18), Isus nu se adresează credincioșilor care încep Postul Mare – sau cel puțin nu în contextul original al evangheliei – ci îi învață pe discipoli care ar trebui să fie atitudinile lor esențiale. Practicarea faptelor bune, a pomenii, rugăciunii și a postul – fiind practica religioasă cea mai frecventă – devin subiectul de reflecție la începutul Postului Mare în Biserică. Isus îi învață pe discipolii săi care ar trebui să fie atitudinile lor constante. Nu este nimic nou în practică în comparație cu tradiția ebraică. Singura trăsătură distinctivă este stilul propus de Domnul ce luminează sensul profund al practicilor penitențiale. Cristos subliniază valoarea practicii personale, exaltând sinceritatea și interioritatea ca elemente definitorii ale postului adevărat și eficient. Recomandările sunt sfaturi morale care privesc semnificația credinței: toate acțiunile noastre sunt înrădăcinate în descoperirea lui Dumnezeu ca Tată; astfel, rugăciunea, pomana și postul sunt drumul de a ne apropia de Domnul. Postul înseamnă să învățăm să nu mai fim în centru, rugăciunea înseamnă a-l pune pe Dumnezeu în centru, pomana înseamnă a ne centra asupra fraților noștri. De trei ori, Isus repetă: „Aveţi grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei […] Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata […] (v. 1.2.5.15). Deci „nu fiți ca cei ce se dau în spectacol!” Trebuie să ținem cont de importanța foarte mare a atitudinilor noastre religioase. Este riscul inevitabil de a acorda prea multă importanță manifestărilor exterioare! Scopul lucrării Domnului este însuși Dumnezeu. Întoarcerea la Domnul trebuie să fie totală, interioară, determinată de o atitudine profundă a omului care se orientează spre Dumnezeu, angajându-se pe deplin. Dimensiunea socială și vizibilă a practicii religioase nu este devalorizată, ci condiția necesară care o presupune stă în „secretul” sufletului, tocmai acolo unde se determină valoarea autentică a alegerilor umane. Comunitatea creștină este chemată să primească acțiunea milostivă a lui Dumnezeu și să se întoarcă la el. „Gestul subru al impunerii cenușii [...] ne amintește de condiția existenței noastre umane: suntem creaturi limitate, păcătoși care au nevoie de pocăință și convertire” [papa Benedict al XVI-lea (2011)]. Este un act care angajează profund conștiința, atinge inima. Suntem invitați să experimentăm întâlnirea cu Dumnezeu în liturgia Bisericii, în întrevederea personală, ce are loc în meditație, în rugăciunea înălțată către Dumnezeu în „secretul” conștiinței. Să mergem cu Domnul în milostivirea sa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu