Mesajul sfântului
părinte papa Francisc pentru cea de-a 54-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații
(7 mai 2017)
(7 mai 2017)
Stimulați de
Duhul Sfânt pentru misiune
Iubiți frați și surori!
În anii trecuți, am avut ocazia să reflectăm asupra
a două aspecte care se referă la vocația creștină: invitația de „a ieși din noi
înșine” pentru a ne pune în ascultarea glasului Domnului și importanța
comunității ecleziale ca loc privilegiat în care chemarea lui Dumnezeu se
naște, se alimentează și se exprimă.
Acum, cu ocazia celei de-a 54-a Zi Mondială de
Rugăciune pentru Vocații, aș vrea să mă opresc asupra dimensiunii misionare
a chemării creștine. Cine se lasă atras de glasul lui Dumnezeu și a pornit
în urmarea lui Isus descoperă foarte repede, înlăuntrul său, dorința de
nesuprimat de a duce Vestea Bună fraților, prin evanghelizare și prin slujirea
în caritate. Toți creștinii sunt constituiți misionari ai Evangheliei! De fapt,
discipolul nu primește darul iubirii lui Dumnezeu pentru o mângâiere privată;
nu este chemat să se ducă pe sine însuși, nici să se îngrijească de interesele
unei firme; el este pur și simplu atins și transformat de bucuria de a se simți
iubit de Dumnezeu și nu poate reține această experiență numai pentru sine:
„Bucuria Evangheliei care umple viața comunității discipolilor este o bucurie
misionară” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 21).
De aceea, angajarea misionară nu este ceva care se
adaugă la viața creștină, ca și cum ar fi un ornament, ci, dimpotrivă, este
situată în inima credinței înseși: relația cu Domnul implică faptul de a fi
trimiși în lume ca profeți ai cuvântului său și martori ai iubirii sale.
Dacă experimentăm în noi și multe fragilități și
putem să ne simțim uneori descurajați, trebuie să ne ridicăm capul spre
Dumnezeu, fără a ne lăsa striviți de sentimentul de nepotrivire sau de a ceda
în fața pesimismului, care ne face spectatori pasivi ai unei vieți obosite și
obișnuite. Nu există pentru teamă: însuși Dumnezeu e cel care vine să ne
purifice „buzele necurate”, făcându-ne capabili pentru misiune: „«Iată,
atingându-se acesta de buzele tale, vinovăția și păcatul tău sunt acoperite!».
Am auzit glasul Domnului, zicând: «Pe cine voi trimite și cine va merge pentru
noi». Iar eu am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă pe mine!»” (Is 6,6-8).
Fiecare discipol misionar aude în inimă acest glas
divin care îl invită să „treacă” prin mijlocul oamenilor, ca Isus, „vindecând
și făcând bine” tuturor (cf. Fap 10,38). De fapt, deja am avut ocazia să
amintesc că în virtutea Botezului, fiecare creștin este un „cristofor”, adică
„unul care îl poartă pe Cristos” fraților (cf. Cateheză, 30 ianuarie
2016). Acest lucru este valabil îndeosebi pentru cei care sunt chemați la o
viață de consacrare specială precum și pentru preoți, care cu generozitate au
răspuns „iată-mă, Doamne, trimite-mă pe mine!”. Cu entuziasm misionar
reînnoit, ei sunt chemați să iasă din sfintele țarcuri ale templului, pentru a
permite duioșiei lui Dumnezeu să se reverse în favoarea oamenilor (cf. Omilie
Sfânta Liturghie a Crismei, 24 martie 2016). Biserica are nevoie de astfel
de preoți: încrezători și senini pentru că au descoperit adevărata comoară,
nerăbdători să meargă s-o facă cunoscută tuturor cu bucurie! (cf. Mt
13,44).
Desigur, nu sunt puține întrebările care apar
atunci când vorbim despre misiunea creștină: ce înseamnă a fi misionar al
Evangheliei? Cine ne dăruiește forța și curajul vestirii? Care este logica
evanghelică din care se inspiră misiunea? La aceste întrebări putem
răspunde contemplând trei scene evanghelice: începutul misiunii lui Isus
în sinagoga din Nazaret (cf. Lc 4,16-30); drumul pe care El îl parcurge
ca Înviat alături de discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-35); și în
sfârșit parabola seminței (cf. Mc 4,26-27).
Isus este uns de Duhul Sfânt și trimis.
A fi discipol misionar înseamnă a participa activ la misiunea lui Cristos, pe
care însuși Isus o descrie în sinagoga din Nazaret: „Duhul Domnului este asupra
mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să
proclam celor închiși eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, să redau
libertatea celor asupriți; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc
4,18-19). Aceasta este și misiunea noastră: a fi unși de Duhul Sfânt și a
merge spre frați ca să vestim Cuvântul, devenind pentru ei un instrument de
mântuire.
Isus se alătură drumului nostru. În
fața întrebărilor care apar din inima omului și a provocărilor care se ridică
din realitate, putem să avem o senzație de rătăcire și să simțim un deficit de
energii și de speranță. Există riscul ca misiunea creștină să apară ca o simplă
utopie irealizabilă sau, oricum, o realitate care depășește forțele noastre.
Dar dacă-l contemplăm pe Isus Înviat, care merge alături de discipolii din
Emaus (cf. Lc 24,13-15), încrederea noastră poate să fie reînsuflețită;
în această scenă evanghelică avem o adevărată „liturgie a străzii”, care
precede pe cea a Cuvântului și a Pâinii frânte și ne comunică, în fiecare pas
al nostru, că Isus este alături de noi! Cei doi discipoli, răniți de scandalul
Crucii, se întorc acasă parcurgând calea înfrângerii: poartă în inimă o
speranță înfrântă și un vis care nu s-a realizat. În ei tristețea a luat locul
bucuriei Evangheliei. Ce face Isus? Nu-i judecă, parcurge însăși drumul lor și,
în loc să ridice un zid, deschide o nouă breșă. Lent transformă descurajarea
lor, face să ardă inima lor și deschide ochii lor, vestind Cuvântul și frângând
Pâinea. În același mod, creștinul nu poartă singur angajarea misiunii, ci
experimentează, chiar și în trude și în neînțelegeri, „că Isus merge cu el,
vorbește cu el, respiră cu el, muncește cu el. Îl simte pe Isus viu împreună cu
el în mijlocul angajării misionare” (Exortația apostolică Evangelii gaudium,
266).
Isus face să încolțească sămânța. În
sfârșit, este important a învăța din Evanghelie stilul vestirii. De fapt,
adesea, chiar și cu intențiile cele mai bune, se poate întâmpla să se tolereze
o anumită manie de putere, prozelitismul sau fanatismul intolerant. În schimb,
Evanghelia ne invită să refuzăm idolatria succesului și a puterii, preocuparea
excesivă pentru structuri și o anumită neliniște care răspunde mai mult unui
spirit de cucerire decât celui de slujire. Sămânța Împărăției, deși mică,
invizibilă și uneori nesemnificativă, crește în tăcere grație lucrării
neîncetate a lui Dumnezeu: „Așa este împărăția lui Dumnezeu: ca un om care
aruncă sămânța în pământ și, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea și ziua,
sămânța răsare și crește, nici el nu știe cum” (Mc 4,26-27). Aceasta
este prima noastră încredere: Dumnezeu depășește așteptările noastre și ne
surprinde cu generozitatea sa, făcând să răsară roadele muncii noastre dincolo
de calculele eficienței umane.
Cu această încredere evanghelică ne deschidem la
acțiunea tăcută a Duhului, care este fundamentul misiunii. Niciodată nu va
putea exista nici pastorație vocațională, nici misiune creștină fără rugăciunea
asiduă și contemplativă. În acest sens, trebuie alimentată viața creștină cu
ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și, mai ales, să se îngrijească relația
personală cu Domnul în adorația euharistică, „loc” privilegiat de întâlnire cu
Dumnezeu.
Această prietenie intimă cu Domnul doresc s-o
încurajez cu putere, mai ales pentru a implora de sus noi vocații la preoție și
la viața consacrată. Poporul lui Dumnezeu are nevoie să fie condus de păstori
care-și dedică viața în slujba Evangheliei. De aceea, cer comunităților
parohiale, asociațiilor și numeroaselor grupuri de rugăciune prezente în
Biserică: împotriva ispitei descurajării, continuați să-l rugați pe Domnul
pentru ca să trimită lucrători în secerișul său și să ne dea preoți
îndrăgostiți de Evanghelie, capabili să devină aproapele cu frații și, astfel,
să fie semn viu al iubirii milostive a lui Dumnezeu.
Iubiți frați și surori, și astăzi putem să regăsim
ardoarea vestirii și să propunem, mai ales tinerilor, urmarea lui Cristos. În
fața senzației răspândite a unei credințe obosite sau reduse la simple „datorii
de îndeplinit”, tinerii noștri au dorința de a descoperi fascinația mereu actuală
a figurii lui Isus, de a se lăsa interogați și provocați de cuvintele sale și
de gesturile sale și, în sfârșit, de a visa, grație Lui, o viață pe deplin
umană, bucuroasă să se dedice în iubire.
Maria Preasfântă, Mama Mântuitorului nostru, a avut
curajul de a îmbrățișa acest vis al lui Dumnezeu, punând tinerețea sa și
entuziasmul său în mâinile sale. Mijlocirea sa să ne obțină aceeași deschidere
a inimii, promptitudinea în a rosti acel „Iată-mă” al nostru la chemarea
Domnului și bucuria de a porni la drum (cf. Lc 1,39), asemenea ei,
pentru a-l vesti întregii lumi.
Francisc
(traducător: pr.
Mihai Pătrașcu).
(sursă: http://www.magisteriu.ro/mesaj-cu-ocazia-zilei-mondiale-a-vocatiilor-2017/).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu