Triumful vieții - de Michael Dudash |
Multă lume m-a întrebat cum se
spune corect: Paşti sau Paşte. Răspund pe scurt astfel: sărbătoarea are în originile sale – dacă trecem de
etapa ebraică pesah – şi acea
azimioară numită pască (dupa opinia etnologului Simion Florea Marian; alţi
cercetători sunt de părere că mielul jertfit purta acest nume, de „pască”). La
plural, acest cuvânt face „paşti”: o pască, două paşti, conform unei
alternanţe obişnuite în româneşte, cum e şi în verbul a paşte: „să
pască, să paşti” sau a naşte: „să nască, să naşti” etc. Aşadar, Paşti e
pluralul de la pască. Resimţit, în mod normal, ca un plural, vorbitorii au
căutat, când era vorba de sărbătoarea într-ale cărei zile ne aflăm, au căutat
singularul, şi astfel a fost derivat singularul „Paşte”, spunându-se, firesc,
fie „sărbătorile de Paşti”, fie „sărbătoarea Paştelui”. Amândouă
formele sunt la fel de corecte, şi alte subtilităţi pe această temă nu au
substanţă, e o falsă problemă.
Spre a vă convinge suplimentar că aceste două forme sunt folosite
aleatoriu, ori una ori alta, fără vreo deosebire de sens, am cules din din Dicţionarul limbii române al
Academiei (dicţionarul tezaur), câteva atestări ale cuvântului în limba veche,
unde le găsim în mod egal pe amândouă. La Coresi aflăm „Paştile” („Acestea sunt Paştile de bucurie şi de veselie”),
ca şi la Varlaam („mieluşelul
Paştilor”), dar în marea Biblie de la 1688 găsim „Paştele” („Va face Paştele Domnului în luna a doua
într-a patrasprăzecea zi”). Venind mai încoace, la Coşbuc găsim „Paşti”
(„Era după Paşti şi era un timp bun”),
dar la Negruzzi, Hasdeu sau Delavrancea, „Paştele”: iată un citat din Hasdeu: „Ţara
mai întâi de toate; Paştele mai pe urmă!”). Şi la scriitorii moderni găsim
ambele forme, aşa că, repet, sunt deopotrivă corecte, una fiind percepută ca
singular, alta ca plural.
În aceeaşi ordine de idei, aş mai avea de adăugat că există şi un nume de
persoană, destul de frecvent în multe ţări, inclusiv a noastră, legat de
sărbătoarea Paştelui. E vorba de numele Pascal, foarte obişnuit în
româneşte sub forma Pascu. Iniţial, el era atribuit îndeobşte celor născuţi în
această perioadă. Originea numelui e uşor depistabilă: ea se află în adjectivul
latinesc paschalis (derivat din substantivul pascha) şi care
înseamnă „pascal”, „de Paşti”, ceva care ţine de sărbătoarea Paştilor. În
documente româneşti, numele Pascal apare de pe la 1428, iar la 1441
găsim deja varianta autohtonă Pascu.
Cu ce să închei mai bine, decât cu un gând frumos şi nobil?: „Omul nu
este decât o trestie, cea mai plăpândă din natură: dar este o trestie
cugetătoare. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul
în care universul l-ar strivi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce-l
ucide, pentru că el ştie că moare”. Acest gând a fost pus pe hârtie, acum
peste 300 de ani, de marele filosof francez Blaise Pascal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu