 |
| Adorația păstorilor - de Bartolome Esteban Murillo. |
„Glorificându-l
şi lăudându-l pe Dumnezeu”
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (25 decembrie 2018)
Lecturi: Isaia 62,11-12; Tit 3,4-7; Evanghelia Luca 2,15-20; lecturi
Omilie
La Crăciun sunt prevăzute trei
Liturghii: cea de noapte, cea din zori și din ziua Crăciunului. Și ne propune trei
evanghelii. Noaptea: Iosif și Maria nu au loc în Betleem; sfârșesc prin a se
adăposti într-un staul sărac; vestea este dată păstorilor, în noapte, de către
un înger: „vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul!” (Lc 2,11). În zorii zilei, iată reacţia ciobănașilor:
„Să mergem până la Betleem şi să vedem acest Cuvânt care s-a făcut!” (Lc 2,15). În timpul zilei de Crăciun este
marea meditaţie a sfântului Ioan, evanghelistul, despre Cuvântul veşnic: „La
început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (In 1,1).
Lecturile din zorii zilei se
deschid cu oracolul lui Isaia (Is 62,11-12)
care anunță reîntoarcerea poporului din exilul babilonic: „Spuneţi fiicei
Sionului: «Iată, vine mântuirea ta!»” (v. 11). Mesajul lui parcurge tot
pământul. Este prezența Salvatorului care vine cu „răsplata” sa pentru cei rămași
credincioși. Răsună acest mesaj: „Iată, vine mântuirea ta!” Sunt două imagini
în Biblie: cea a eliberatorului și cea a mirelui. Când Dumnezeu intră în
istoria poporului său vine să-l sustragă din orice sclavie pentru a-l introduce
într-o lume a libertății, strângându-l, îmbrățișându-l, cu iubirea sa. Textul este
capabil să înțeleagă bucuria din cadrul Sărbătorii Corturilor [la evrei], mai
ales entuziasmul procesiunii festive: „Oameni evlavioși și de bună purtare
obișnuiau să danseze înainte [de Chivotul Legii n.t.], având torțe aprinse și cântând imnuri de laudă. Și
nenumărați leviți cu… instrumente muzicale… mergeau, sunând cu trompetele lor…”
(Mishnah, Sukhah, 51a). Este bucuria salvării.
„Iată, vine mântuirea ta!” Textul profetic este folosit de liturgia Crăciunului
întrucât vorbeşte despre o altă întâlnire: cea pe care Dumnezeu o realizează
prin Fiul său unul-născut cu omenirea la Betleem. Adevăratul mântuitor şi
eliberator al omenirii este prezent într-o iesle dintr-un grajd: este Isus
Cristos.
Apostolul Paul, în Scrisoarea către Tit (Tit 3,4-7), descoperă logica acestui eveniment: prin îndurare „el ne-a mântuit prin baia renaşterii […] l-a revărsat din belşug asupra noastră prin Isus Cristos, mântuitorul nostru” (v. 6). De ce s-a întâmplat așa ceva? Singura explicație este: din iubire pentru om! Dar este ceva izbitor în acest lucru. Ceea ce mișcă pe Dumnezeu de a se pune în raport cu omul nu este comportamentul corect al omului: „nu prin faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate” (v. 5). Paul, adresându-se lui Tit, afirmă că noi am fost mântuiţi nu datorită acţiunilor noastre drepte ci „după îndurare” (v. 5), după milostivirea lui Dumnezeu. Domnul și-a arătat bunătatea milostivindu-se creatura sa: „când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, mântuitorul nostru” (v. 4). Bunătate și iubire sunt trăsăturile „chipului” Domnului, care „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer” (Crez-ul). Este atât de generos cu noi încât „ne-a mântuit prin baia renaşterii” (v. 5). Mai exact, Domnul când a venit la noi a voit să devină unul între noi, luând din iubire chiar trupul nostru, oasele noastre, sângele nostru, viața și moartea noastră. A legat limitele noastre de infinitul său. Cineva crede că e periculos a insista prea mult pe bunătatea lui Dumnezeu pentru om, în timp ce pedeapsa poate fi un mijloc pentru atâtea păcate. Dar este exact contrariul, ne explică Scrisoarea către Tit: oamenii își schimbă viața după ce și-au dat seama de bunătatea lui Dumnezeu, asistând la manifestarea iubirii sale în umanitatea lui Isus. Astăzi celebrăm misterul lui Dumnezeu, care prin har și prin milostivire, îl mântuiește pe om.
Apostolul Paul, în Scrisoarea către Tit (Tit 3,4-7), descoperă logica acestui eveniment: prin îndurare „el ne-a mântuit prin baia renaşterii […] l-a revărsat din belşug asupra noastră prin Isus Cristos, mântuitorul nostru” (v. 6). De ce s-a întâmplat așa ceva? Singura explicație este: din iubire pentru om! Dar este ceva izbitor în acest lucru. Ceea ce mișcă pe Dumnezeu de a se pune în raport cu omul nu este comportamentul corect al omului: „nu prin faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate” (v. 5). Paul, adresându-se lui Tit, afirmă că noi am fost mântuiţi nu datorită acţiunilor noastre drepte ci „după îndurare” (v. 5), după milostivirea lui Dumnezeu. Domnul și-a arătat bunătatea milostivindu-se creatura sa: „când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, mântuitorul nostru” (v. 4). Bunătate și iubire sunt trăsăturile „chipului” Domnului, care „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a coborât din cer” (Crez-ul). Este atât de generos cu noi încât „ne-a mântuit prin baia renaşterii” (v. 5). Mai exact, Domnul când a venit la noi a voit să devină unul între noi, luând din iubire chiar trupul nostru, oasele noastre, sângele nostru, viața și moartea noastră. A legat limitele noastre de infinitul său. Cineva crede că e periculos a insista prea mult pe bunătatea lui Dumnezeu pentru om, în timp ce pedeapsa poate fi un mijloc pentru atâtea păcate. Dar este exact contrariul, ne explică Scrisoarea către Tit: oamenii își schimbă viața după ce și-au dat seama de bunătatea lui Dumnezeu, asistând la manifestarea iubirii sale în umanitatea lui Isus. Astăzi celebrăm misterul lui Dumnezeu, care prin har și prin milostivire, îl mântuiește pe om.
 |
| Îngerul anunță păstorilor - de Jules Bastien-Lepage. |
Acest mister este deja real prin
nașterea lui Cristos pe care o relatează sfântului Luca în evanghelia sa (Lc 2,15-20). Naşterea lui Isus este un
eveniment istoric, ce s-a întâmplat într-un timp şi loc precis. Îi recunoaștem pe
păstorii săraci, o femeie numită Maria, care naște noaptea într-un staul și un
om numit Iosif, căci s-au dus la Betleem unde erau înscriși pentru recensământ.
Ei erau din Galileea, din Nazaret. Mulți păstori trăiau pe câmp unde păzeau
turmele pe timpul nopții. Le-a apărut un înger: „Ne vă temeți… astăzi, în
cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul [Adonai][1].
Acesta este semnul: veți găsi un copil înfășat și culcat în iesle” (Lc 2,10-12).
„Păstorii au spus unii către
alţii: «Să mergem până la Betleem şi să vedem acest Cuvânt care s-a făcut şi ce
ne-a făcut cunoscut Domnul». Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria,
pe Iosif şi copilul culcat în iesle” (v. 15). Păstorii plini de încredere s-au
îndreptat spre Betleem pentru a verifica dacă sunt adevărate cele spuse de către
înger. Totul se adeverește. Găsesc „semnul”: „și i-au găsit pe Maria, pe Iosif
și copilul culcat în iesle” (v. 16). Și „Cuvântul” divin a devenit un prunc
incapabil să vorbească. Ca să vină la copil nu au nevoie de autoritățile
timpului. Evanghelia vorbește despre pruncul culcat în iesle, despre Maria,
Iosif, îngeri, păstori, voci din cer… Avem nevoie de acest realism al
păstorilor.
Sosind pe pământ, Isus este discret,
nimeni nu a ştiut: nu anunţă vizita celor puternici ai lumii, nici lui Irod, nici
marilor preoţi de la templu. Când se naşte, vrea ca cineva să afle vestea cea
mare. La cine trimite îngerii ca să ducă vestea? Cine sunt primii invitaţi să-l
viziteze? Păstorii, oameni simpli, ignoranţi, dispreţuiţi, care nu cunoşteau
Scripturile, nu mergeau sâmbăta la sinagogă pentru că păzeau oile. Ei se aflau
în noaptea Crăciunului în afara Betleemului, nu numai fiindcă acolo îşi aveau
turmele, ci erau excluşi din comunitate fiind păcătoşi i-ar fi spurcat pe
ceilalţi cu simpla lor prezenţă. Iată, auzind glasul îngerilor, a trebuit să-şi
facă curaj: „Haideţi să mergem până la Betleem şi să vedem ce s-a întâmplat acolo”. Şi
s-au încumetat să intre în Betleem. Oameni disprețuiți, socotiți incapabili de
rabinii riguroși în observarea religioasă a Legii! Dar acești păstori au un dar
deosebit infinit mai mare: au credința. Sunt capabili să păstreze aceste lucruri
meditându-le în inima lor: „păstorii s-au întors, preamărindu-l şi lăudându-l
pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut” (v. 20).
Isus este minunea minunilor ce ne
lasă fără cuvinte, ne umple de uimire, pentru că gloria, sfințenia și iubirea
lui Dumnezeu sunt apropiate. Cel pe care cerurile nu-l pot cuprinde, Maria îl
poartă în brațe; Domnul din ceruri se odihnește într-o iesle; cel venit să-l elibereze pe om de păcat și de
moarte stă legat în scutece; Cuvântul lui Dumnezeu este tăcerea unui copil. „Omule
– exclamă sfântul Bernard – de ce te înspăimânţi? De ce te temi în faţa
Domnului care vine? Nu dispera, nu fugi! Întoarce-te şi priveşte: e un copil
care încă nu ştie să vorbească, care nu poate încă să umble pe picioare, ştie
doar să plângă, să verse lacrimi de iubire!”
Suntem chemați acum să facem
același lucru: să-l preamărim pe Dumnezeu pentru cuvântul ce l-am ascultat,
pentru pâinea ce se frânge, pentru bucuria ce se află în inimă. Suntem invitați,
ca întorcându-ne acasă să spunem și la alții ce am învățat de la acest copil…
și să-l adorăm!
[1]
Yahweh este numele propriu al lui
Dumnezeu în limba ebraică.
bibliografia [anul
C]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno C, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1997; Commento della
Bibbia liturgica, Edizione
Paoline, Roma 1981; Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Cantalamessa R.
(http://www.qumran2.net); Garcìa J. M.,
(http://www.catechistaduepuntozero.it); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano
C. F., (http://www.monasterodiruviano.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna
1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Spreafico A., (https://www.diocesifrosinone.it).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu